De ce el creşte şi noi scădem

27 November, 2006 | 154 comentarii

Cătălin Tolontan vorbeşte despre un fenomen care se vede cu ochiul liber

Pentru că n-a avut blog. Pentru că n-a fost nevoit să scrie despre blaturi. Pentru că ştia să cînte la pian, să-l citească în original pe Tolstoi şi să te facă praf dacă vorbeai fără respectul cuvenit despre mîncarea grecească.

Pentru că a scris într-o epocă în care era suficient să cobori două etaje ca să discuţi relaxat cu orice şef de federaţie sau antrenor de lot.

Pentru că n-a ştiut ce-i aia silenzio stampa. N-o să dispară niciodată stupoarea care l-a cuprins în redacţie în dimineaţa în care un antrenor al “naţionalei” l-a introdus şi pe el, la grămadă, în interdicţia de a dialoga cu jucătorii. Pur şi simplu, n-a înţeles. Nici nu-l afecta. Refuza să trăiască aşa. Pentru că avea lumea lui. Pentru că n-a scris decît rareori pe genunchi, între minutele 70 şi 89, şi-şi lua răgazul de a-şi cumpăni textele şi de a aştepta starea cînd cuvintele cădeau vrăjite.

Pentru că, deşi n-a văzut atîtea meciuri la televizor cîte a văzut un puşti de 14 ani de azi, redesena în imaginaţie momentele trăite şi le rotunjea secvenţă cu secvenţă, dilatîndu-le apoi în pagini memorabile. Pentru că n-a avut încredere în calculator, dar a rămas credincios cărţii.

Pentru că nu folosea surse, ci prieteni. Pentru că îi plăceau cronicile de meci, nu investigaţiile, pentru că nu s-a certat la telefon cu nici un fotbalist, antrenor sau arbitru aflaţi în studioul tv.

Pentru toate acestea şi, mai ales, pentru că a fost mai talentat decît noi, simpatia publicului pentru Ioan Chirilă creşte, iar noi devenim tot mai nesuferiţi.