De ce merita sa fii ziarist

Pentru ca sa primesti, la 10 si jumatate intr-o noapte de mai 2009, cind editia s-a inchis si stai in fata calculatorului dintr-o inertie greu de explicat, „o redactie este refugiul tuturor ciudateniilor lumii”, scria un ziarist american, asadar merita sa faci meseria asta pentru ca, chiar inainte sa-ti inchizi computerul din iconul acela rosu din stinga jos, sa primesti un ultim mail. Asta i s-a intimplat lui Marius Tuca.

vineri, 5 iunie 2009, 4:21

Pentru ca sa primesti, la 10 si jumatate intr-o noapte de mai 2009, cind editia s-a inchis si stai in fata calculatorului dintr-o inertie greu de explicat, „o redactie este refugiul tuturor ciudateniilor lumii”, scria un ziarist american, asadar merita sa faci meseria asta pentru ca, chiar inainte sa-ti inchizi computerul din iconul acela rosu din stinga jos, sa primesti un ultim mail. Asta i s-a intimplat lui Marius Tuca.

„Buna seara,

Sper ca o sa cititi acest mail. Am citit un articol de-al dumneavoastra in 2001, pe 16 iulie 2001 cred: <Imbratisarea de la Vama Veche>.  L-am pierdut intre timp si nu reusesc sa-l mai gasesc… Imi doresc mult sa-l primesc pentru ca atunci, citindu-l , mi-am dat seama ca era despre mine. Despre doi tineri, de fapt, care „se imbratisau de li se topeau oasele” pe plaja dinspre bulgari, intr-o dimineata, la Vama Veche. Purtam niste sosete rosii si mi-am dat seama, citind, ca ati fost pe plaja.

Ea era romanca, el ceh (Jakub si Svek, ca pe soldat) se intelegeau intr-un fel de engleza, au stat imprreuna 3 zile in Vama si apoi n-au mai auzit niciodata unul de celalalt.

Nu stiu daca va aduceti aminte de articol, dar daca il aveti m-as bucura extrem de mult daca ati vrea sa mi-l trimiteti

Va multumesc mult!”

Marius a cautat articolul, i-a dat „Send” si a mai stat putin inainte sa-si inchida computerul.

Articolul lui Marius Tuca din Jurnalul National 2001:

editorial-tuca



Comentarii (17)Adaugă comentariu

daniel v  •  5 iunie 2009, 16:43

mai sus e unul din motive; mai sunt si altele

rux  •  5 iunie 2009, 18:27

Articolul acesta mi-a trezit multe amintiri. Am trait candva betia de
sentimente despre care se vorbeste in el. Pe „cehul” meu l-am
cunoscut in Vama, dar magia n-am trait-o acolo, si cred ca nici nu se va
mai putea repeta vreodata.
Un articol superb, care ar face cinste oricarui ziarist. Multumim! 🙂

jivina comedie  •  5 iunie 2009, 18:35

Bună, Cătălin!

Eram studentă în anul I cand am citit articolul tău din 1994, de la Mondiale, despre maradona care se droga si de aia s-a schimbat fotbalul lumii.

Săptămâna trecută te-am întrebat de articol, cam cum a fost intrebat Tucă pe email. Şi mi-ai răspuns că nu mai ţii minte.

Of, grea viaţa asta. Intre timp, me too jurnalistă.

tudor  •  5 iunie 2009, 19:43

absolut superb….mi-e dor de Acea Vama..de trairile alea de 3 zile pe care nu le vei uita toata viata…pt „ele” care nu vor mai aparea niciodata in viat ta..si tu stiai asta…da..merita sa fii nu numai ziarist..merita sa traiesti

clau  •  5 iunie 2009, 22:14

Multe aplauze pt acest articol…din punctul acesta de vedere …(nu stiu cum e sa fi ziarist)…suna bine …dar cred ca se intampla foarte rar miracole de genul asta ,care iti starnesc amintiri placute.
(Catalin)Am si eu o intrebare cu privire la viata de ziarist:Nu este periculos pt tine ca si persoana si mai ales pt familia ta …ca adevarul pe care il scoti la liman …poate sa supere pe acesti „maestrii ai vietii de zi cu zi-oameni super de succes din pozitii cheie” care nu fac nimic decat „prin bunavointa lor „in tentativa lor de a face lucruri utile intregii societati… distrug tot din jur(cunosc astfel de cazuri care au fost musamalizate)?

Revista presei despre presa : Reporter Virtual  •  6 iunie 2009, 13:26

[…] Tolo – De ce merită să fii ziarist Veti afla de ce, intrând pe pagina blogului său si veti descoperi un răspuns, spun eu, emotionant. Un răspuns dat de Marius Tucă. […]

PussyCat  •  6 iunie 2009, 13:54

foarte interesant articolul. ar fi interesant sa se publice o editie speciala a unui ziar sau o revista gen numai cu articole de aur, mai vechi. Si acolo sa se gaseasca texte
ale mai multor ziaristi din mai multe domenii

Doctorul  •  6 iunie 2009, 15:29

Simt furnicaturi in stomac. Superb.

Cătălin Tolontan  •  6 iunie 2009, 15:30

clau: face parte din profesie. Statistic e mai periculos sa mergi cu masina decit sa fii jurnalist

Doctorul  •  6 iunie 2009, 15:35

Totusi, puterea cuvantului e mai mare decat orice motor. 🙂

sandy  •  7 iunie 2009, 17:51

Uite inca un motiv pentru care imi doresc sa fiu jurnalist. Si mai sunt multe motive cu siguranta…

Epigonul  •  8 iunie 2009, 8:50

In asemenea cazuri, merita sa fii si cititor!
Dar eu as vrea sa citesc un articol al lui CTP, Gomora… Sau „Omul cu O mare”, al lui Manolescu…

Epigonul  •  8 iunie 2009, 9:00

Merita intr-adevar sa fii ziarist, daca ramai tu insuti…
Si eu am salvat un articol de-al tau, cel despre Cursa 93. Daca vrei, ti-l trimit! 🙂

Cătălin Tolontan  •  8 iunie 2009, 11:19

epigonul: te rog

Epigonul  •  8 iunie 2009, 19:34

Eu am glumit, dar… fie! N-am gasit pe nicaieri o adresa de mail, asa ca am postat-o aici (din pacate, am salvat-o fara titlu…)

Miile de stiri despre iminenta rãzboiului aleargã umãr la umãr cu alte mii care povestesc viata victimelor atentatelor din Statele Unite si ultimele lor reactii. „Stim cã vom muri oricum. Trei dintre noi vrem sã facem ceva!”, i-a spus Tom Burnett sotiei sale, sunînd-o de pe telefonul mobil. Tom cãlãtorea în cursa 93 a companiei United Airlines, cea care avea ca tintã un obiectiv din Washington, probabil Casa Albã. Cînd a spus „trei” se referea la el si la încã doi pasageri: Mark Bingham si Jeremy Glick. Acesta din urmã tocmai vorbise cu sotia, care-i soptise cã douã avioane loviserã World Trade Center. Atunci, pasagerii i-au atacat pe teroristi. Asa se explicã faptul cã zborul 93, ultimul dintre cele deturnate de teroristi, n-a mai ajuns deasupra capitalei Statelor Unite, prãbusindu-se într-un cîmp din Pennsylvania.
Psihologii si sociologii au analizat de ce numai pasagerii ultimului avion au actionat, desi erau cei mai putini. Concluzia: ei au stiut. Cãlãtorii din primele trei aeronave nu au fost nici mai lasi si nici mai putin patrioti. Pur si simplu s-au lãsat condusi de teroristi, incapabili sã-si închipuie cã au de-a face cu niste nebuni sinucigasi. În schimb, cei din ultima cursã au aflat cã rãpitorii nu vor doar sã-i sperie, ci sã-i omoare în cel mai cumplit mod cu putintã: transformîndu-i pe ei însisi în criminali!
În acel moment, primii care s-au decis si i-au înfruntat pe teroristi au fost Tom, Mark si Jeremy, dupã cum si-a anuntat acesta din urmã sotia chiar înaintea asaltului. Cei trei oameni, care nu se vãzuserã niciodatã pînã atunci, au fãcut ceea ce stiau ei mai bine: o echipã. Cu totii fuseserã sportivi. Tom fusese vedeta scolii la fotbal american. Mark jucase rugby în universitate si participa încã la competitii ca membru al unei formatii de homosexuali. Jeremy pãstra acasã diploma de campion national de judo de pe vremea colegiului.
Nimeni nu va sti vreodatã cum s-a derulat lupta. Cert e cã America a evitat cel de-al patrulea impact kamikaze pentru cã trei bãrbati i-au mobilizat pe cei din jur, s-au pus în fruntea acestora si, desi stiau cã vor muri, au intrat ca o echipã în ultimul lor joc.

Cătălin Tolontan  •  9 iunie 2009, 10:20

epigonul: multumesc

Mihaela  •  9 iunie 2009, 19:39

Doamne, cit de mult poti iubi aceasta meserie! Mi-am petrecut jumatate din aceasta viata printre jurnalisti si n-am gasit niciunul in care munca sa se intrepatrunda asa, pina la confuzie cu el insusi.
Nu contenesc sa te admir!

Comentează