Noi, anorexici la ură

Despre un om şi o idee căreia i-a rămas credincios toată viaţa

joi, 26 noiembrie 2009, 10:26

Despre un om şi o idee căreia i-a rămas credincios toată viaţa

Mi se impută într-un fel sau altul lipsa de cruzime, paloarea criticilor mele, excesul de ironie după care nu curge sînge, vorbele prea ocolite, vocabularul care nu drăcuie suficient, nu scuipă cum trebuie, nu muşcă dureros – „să-l frigă pe nenorocit”, cum striga cineva.

N-am tras niciodată „suficient de tare” în crainicul X, despre care mi s-au scris jalbe fenomenale, în antrenorul Y, care – după părerea corespondentului, ar trebui să se sinucidă… Ei bine, nu pot şi nu vreau. Mai ales nu vreau.

Ştiu că există prea puţini inocenţi în sport. Dar mai ştiu că sportul e o încercare sublimă de a învinge prin inocenţă, prin nevinovăţie, fără murdării şi hoţii. Fără această iluzie, de ce am mai scrie? Fără această visare – la ce bun toate cuvintele noastre, toate metaforele noastre? Numai aşa, ca să dovedim celorlalţi că sîntem răi, mari şi ai dracului, că peste noi nu se poate trece? O, nu pentru asta ne-am decis să batem băşica, de mici copii…

Două veşti. Întîi, vestea rea: textul nu îmi aparţine, deci nu mă regăsesc în splendoarea, de ce să ocolim cuvintele?, liniştii lui. Rîndurile sînt ale lui Radu Cosaşu şi le găsiţi la pagina 160 din romanul „Cinci ani cu Belphegor. Mătuşile din Tel Aviv”, recent publicat la Editura Polirom. Rea pentru că mi-ar fi plăcut să pot scrie aşa frumos. Nu pot.

A doua veste: textul datează din 1972. Chiar aşa! Jurnalistica sportivă îşi permitea şi atunci privilegiul obiecţiei şi al disputei.

Despre anorexici se spune că apelează la autocontrol pentru a-şi construi imaginea neputinţei. În cazul lui Radu Cosaşu, inapetenţa la cruzime literară promovează indulgenţa ca să ne recruteze, de fapt, cu forţa, sub steagul ideii că se poate. Se poate să iubeşti sportul.


Comentarii (12)Adaugă comentariu

Epigonul  •  26 noiembrie 2009, 23:26

Asta este ideea de a scrie despre sport, idee care l-a calauzit si pe domnul cu Premiile… Si cati acri n-au fost laureati!

florin  •  27 noiembrie 2009, 1:27

felicitari!

lixi  •  27 noiembrie 2009, 1:30

„Dar mai ştiu că sportul e o încercare sublimă de a învinge prin inocenţă, prin nevinovăţie, fără murdării şi hoţii. Fără această iluzie, de ce am mai scrie? ”
Ca sa va luati bani, prietene. Multi bani. Pacalindu-i pe fraierici cu personajele voaste de filme de groaza promovate ca oameni de succes, apoi criticate, apoi iar laudate. E simplu: scrieti pentru multi bani. Si atat.

__Vali  •  27 noiembrie 2009, 1:43

Felicitari domnule Tolontan, Cosasu e in „readerul” meu de peste 30 de ani 😉

andreic  •  27 noiembrie 2009, 3:05

Radu Cosasu e din stirpea marilor jurnalisti sportivi. Ca Ioan Chirila, Brian Glanville etc

John-Lip.  •  27 noiembrie 2009, 10:48

Felicitări,CĂTĂLINE,m-ai uns la inimă,pe D-l RADU COSAŞU î-l citesc
,şi-i savurez metaforele de peste 30 ani,iar TU-I calci pe urme cu mult succes,ţineo tot aşa.

Gabi Koreanu  •  27 noiembrie 2009, 10:57

Ai putea insa sa-i promovezi pe cei ce ar putea scrie asemenea randuri, dar n-o faci? De ce?
Poate pentru ca in ziua de azi senzationalul se vinde mai bine decat calitatea. Intr-o lume plina de chinezarii se pare ca nu razbeste decat o presa „chinezeasca”. Presa nu mai este interesata de binele natiunii, ci doar de cel personal, nu se mai face educatie prin presa, de altfel asta e un lucru „depasit”, acum traim intr-o lume libera, in care fiecare are libertatea sa spuna ce vrea, cand vrea si mai ales unde vrea.
Traiesc de aproape 2 ani in Olanda si dorul de tara se stinge pe zi ce trece. Daca ai avea macar curiozitatea sa vezi cam cat de „liberi” sunt olandezii la ei in tara, ai ramane surprins. Nu cred ca exista o legislatie mai restrictiva decat cea de aici. Iar aici legea se aplica.

Ducu  •  27 noiembrie 2009, 11:08

@tolo
A nu raspunde la rau cu rau e si o forma de a iubi oamenii asa cum sunt ei!

dacu  •  27 noiembrie 2009, 11:26

nu e de mirare ca in 1972 polemica era acceptata in presa!
era dupa „dezghetul” propus de Nicolae Ceausescu in 1968, asa ca…
durerea avenit dupa 1982!

Dinny  •  27 noiembrie 2009, 11:42

…..asha !…Si ?

a.d.d.  •  27 noiembrie 2009, 11:52

Sensibil… crud… adevarat si real!
Mult-am fain ca ne-ai reamintit ca pe aceste plaiuri mioritice au trait OAMENI……… azi unde-or fi, ca nu-i prea vedem, nici pe sticla, nici prin jurnale!
Cu stima si respect, a.d.d.!

tv  •  27 noiembrie 2009, 14:39

de acord cu persoana de la 6, pt.ca am vrut sa scriu aceleasi cuvinte ! Oricum sunteti un invingator in jurnalistica !
Va doresc sanatate si toate cele bune !

Comentează