Aceste ghete no name

Cu pantalonii raiaţi kaki, cămaşa cadrilată şi vesta de lînă bună, ţi-ar fi prezentat ca fost profesor de literatură dacă l-ai întîlni la un dineu la New York. Chiar şi geanta, aruncată neglijent pe umăr, adaugă la aceeaşi senzaţie.

vineri, 26 noiembrie 2010, 1:59

Cu pantalonii raiaţi kaki, cămaşa cadrilată şi vesta de lînă bună, ţi-ar fi prezentat ca fost profesor de literatură dacă l-ai întîlni la un dineu la New York. Chiar şi geanta, aruncată neglijent pe umăr, adaugă la aceeaşi senzaţie.

Lîngă el stă colegul meu Viorel Tudorache, care l-a descoperit. Bărbatul de 78 de ani, incomodat un pic de lumina puternică din mijlocul redacţiei, e fostul fotbalist Dumitru Munteanu, celebru în anii ’50-’60. „Ovidiu m-a văzut jucînd. Scria frumos de noi. Şi Johny Cupen la fel”.

Împreună cu fratele său geamăn Anton, Dumitru a cîştigat trei titluri de campioni pentru Petrolul Ploieşti. Epoca e plină de poveşti despre gagurile lor. Intra unul la vestiar şi ieşea celălalt. Adversarii erau confuzi şi făceau contestaţii pe bandă, iar cei doi fraţi care semănau pînă la ameţeală rîdeau pe seama celorlalţi.

Scoate din geantă o gheată. E mică, maro şi pare luată din vitrina magazinului „Nike” din Romană. Ca nouă. Cînd o atingi, pielea vine spre tine, îţi lasă parfum pe buricele degetelor. E fină, incredibil de fină, fetele din redacţie se strîng şi ele, Jimmy Choo ar plesni de invidie. „De cînd le aveţi?”. „Păi, am jucat 10 ani cu ele, pînă la 35, cînd m-am retras. De atunci le ţin şi le mai dau cu cremă din cînd în cînd”. Sînt vechi de mai bine de jumătate de secol şi, în afara peticelor din acea vreme, reţin aerul intact al unui pantof de balet.

Dumitru surîde şi le bagă înapoi în geantă, nu înainte de a le ghemui înăuntru ziarul îngălbenit pe post de şan, ca să le menţină forma. O bună întrebuinţare a presei scrise.

După ce Dumitru Munteanu pleacă, pielea mîinii reţine încă multe ore parfumul si semnul unui timp dispărut, în care oamenii purtau cu ei pricepere şi răbdare să croiască ghete „acolo, în atelierul acela micuţ din curtea de la stadionul Petrolul”, ghete fără brand, ghete care durau 10 ani pe teren şi încă 40 în cutia pusă la adăpost, sub paltoanele aliniate în dulap.


Comentarii (21)Adaugă comentariu

nostalgic  •  26 noiembrie 2010, 7:50

Catalin , nu vreau sa te elogiez , dar trebuie sa spun ca ai reusit prin cuvinte sa activezi un alt simt ,citind articolul tau am simtit mirosul acelor ghete , desi la mii de kilometri departare . Si a propos de asta as vrea sa aduc in atentia celor interesati ca marele DOBRIN nu a jucat niciodata cu ghete de firma , ci numai cu cele facute „‘custom” de nea Costica , la atelierul clubului . Noi , cei mai tineri , visam luni , poate chiar ani , la ghete adevarate , pe care le faceam rost de la colegii care aveau privilegiul sa iasa „afara”. Nu stiu altii cum sunt , dar eu am dormit cateva nopti cu ghetele mult visate la capatai si aveam doar doua perechi ; Adidas cu crampoane interschimbabile si Puma cu talpa turnata , pentru terenuri tari …Nu trebuie sa mai spun ca aveam grija de ela ca de ochii din cap . Astazi ma uit cu invidie la fiul meu si colegii lui cum scimba 4-5 perechi pe luna , unele dintre ele zacand necuratate in garaj cu saptamanile dupa un meci mai „noroios”. Felicitari pentru ideea de a aduce in atentia tinerei generatii niste legende care au scris istoria acestui fenomen . Sa fiu iertat daca am plictisit pe cineva , numai bine tututror .

ko  •  26 noiembrie 2010, 12:37

no comment…

Darie1  •  26 noiembrie 2010, 13:20

Salut Catalin! Superb articol!Crezi ca jucatorii din actula generatie il vor citi?! M-as mira…:)
Multumesc

Gruiţă  •  26 noiembrie 2010, 15:46

Prin anii 69-70, la Steagul Roşu, nu aveam bani de ghete. La antrenamente foloseam tenişi, iar pentru meciuri mă împrumutam de la Emil Dumitriu (pentru prieteni Niki şi pentru ziarişti II). Avea 36 la picior şi nu erau decât cu două numere mai mari. Bineînţeles vedetele aveau şi atunci două perechi de ghete. Mie mi le dădea „nea Petrică” cu acordul lui Niki pe cele de antrenament.
Poate revin cu o poveste mai detaliată. Amintirile mă provoacă.

Ioan C.  •  26 noiembrie 2010, 18:07

Felicitari pentru articol, domnule Tolontan!
Ati reusit sa infatisati rostul lucrurilor, pantofii aceia de calitate si ingrijiti exprima o civilizatie. Sper sa citeasca si baietii care le capata toate „de firma” si de-a gata!

atomix  •  26 noiembrie 2010, 20:16

Buna seara, d-le Tolontan. Dupa cum spuneam, am fost (si sunt)fan al articolelor despre dezvaluirile cu privire la jaful banilor publici marca „Tolontan”. In urma acestui articol ma declar fan convins al (sper cu ajutorul d-voastra) tuturor articolelor marca „Tolontan”. Va rog sa luati in considerare faptul ca va-ti ridicat stacheta articolelor si nu (prea) mai puteti da inapoi. Cu deosebita consideratiune.

Gruiţă  •  26 noiembrie 2010, 23:31

Steagul Roşu
Duminică. Deschid ochii la început păienjeniţi. Soarele trecuse de pervazul ferestrei. Azi n-am şcoală. E meci. Joacă Steagu’ de la cinci. Cu Piteştiul. Vine iar Dobrin. Va fi sărbătoare.
Vai! Vineri, la antrenament, nea Hidişan ne-a anunţat că meciul de tineret nu se poate juca, aşa că vom juca noi, copiii, cu juniorii II, în deschidere la meciul mare. Emoţiile reîncep de acolo de unde mă părăsiseră de cu o seară înainte când Moş Ene mă mângâiase. S-ar din aşternutul a cărui atingere devenise inutilă şi sentimentele, amintirile şi preocupările se învălmăşesc. Se fac un ghem multimaterial, policolor şi multiform din care numai mintea mea crudă, concomitent hulpavă şi săţioasă, mă poate dumiri.
Lecţiile le terminasem de cu seară. Ştiam să extrag radicalul şi în cap dacă îmi dădeai un pătrat perfect, capitalele lumii îmi veneau pe limbă imediat ce pronunţai vreo ţară… Pregăteam sâmbăta temele cu minuţiozitate nu cumva să fiu pedepsit duminica. Mai ales când juca Steagu’ acasă.
Nici nu ştiu când s-a scurs dimineaţa. Spre prânz, mai mult obligat de mama, am terminat supa. iar de felul doi abia dacă m-am atins. Mi-am luat punga cu echipament şi ţuşti pe uşă afară. Mai erau peste două ore până la jocul nostru. Fugeam pe şina de cale ferată de parcă aş fi fost în mare întârziere. Aşa mergeam la stadion. De trei ani, de cinci ori pe săptămână, mă deplasam pe şina de cale ferată, având chiar dexteritatea să fug pe ea. Cei trei sute de metri care despărţeau clădirea unde locuiam de stadionul Tineretului, cele două case ale mele, au fost înghiţiţi de paşii mei uniform distribuiţi. Pentru mine „nea Hidişan” era tatăl care nu-l aveam acasă, iar „nea Petrică” era bunicul pe care nu apucasem să-l cunosc decât din poze.
Vroiam să joc. Neapărat trebuia să joc. M-am dus la „nea Petrică” şi îmi podideau lacrimile sub rugăminţi să-mi dea şi mie o pereche de ghete să pot să joc: „Hai nea Petrică. E multă lume în tribună şi mama iar nu a avut bani să-mi ia pantofi de sport. Mi-e ruşine să joc iar în tenişi. Dă-mi şi mie o pereche de ghete. Promit că am grijă de ele. N-am să dau în pământ. Am să le frec bine, bine, am să le dau cu cremă şi o să le aduc oglindă, am să…” Mă mângîe pe creştet simţindu-i în buricele deştelor meşteşugul evreiesc de a repara şi întreţine pantofi. Dispare pentru câteva minute (mai târziu mi-am dat seama că a stat de vorbă cu Niki Dumitriu şi nea Hidişan). Se întoarce, ia de pe policioara cu numele lui Emil Dumitriu o pereche de ghete. Ochii mei s-au aprins a speranţă, dar se citea în ei şi neîncrederea. Îmi întinde bijuteriile şi-mi aruncă printre buze cu privirea spre un calapod: „Vezi că ăştia nu lovesc mingea, o desfată”. Bucuria mi se oprea în coşul pieptului neîndrăznind să prindă contur sonor de frică să nu se destrame totul. În vestiar o altă bucurie mă aştepta. Lipsa lui Reală (Beleaua) din echipa juniorilor II, l-a determinat pe antrenor să mă aşeze half în echipa mai mare. De vârsta mea mai era doar Vale (Şulea) şi parcă Neală (Bucur), restul având cu unul, doi sau chiar trei ani mai mult, Biţă (Porumbiţă) fiind liderul lor. M-am aşezat între „Je moi” (Şişcă) şi Picchi (din păcate nu mai ţin minte cum îl chema pe cel pe care îl porecliserăm cu numele celebrului stoper al lui Inter şi al Italiei din acele timpuri, Armando Picchi) şi cât mai departe de Năsoi (Clipa, portarul a cărui anvergură a braţelor, a picioarelor şi a nasului mă copleşeau). Am ascultat cu atenţie cum trebuie să-i batem pe Cuchi (Cicerone, mai cunoscut ca Mihail Marian mai târziu, prichindelul echipei) şi ai lui, adică pe colegii mei de antrenament.
Nu ştiu dacă am ascultat tot. Faptul că eram titular pe teren mare (competiţiile de copii se desfăşurau pe jumătate de teren, de-a latul; doar de la juniori – 14 ani – se juca pe tot terenul) mi-a blocat un timp urechile şi m-am trezit că pe teren, la un corner al nostru am lovit mingea cu capul de pe la 10-12 metri şi aceasta s-a oprit în plasă. Am crezut că visez. Mă bucuram încă atunci când Ţuţu, prietenul meu, de data aceea adversar, mi-a spus cu părere de rău în glas că mi s-a anulat golul. Motivul l-am aflat mai târziu când am trecut pe lângă arbitru, în speţă nea Hidişan, şi mi-a şfichiuit pe la ureche: „Ţi-am zis la cornere să stai la treizeci de metri! Ce-ai căutat în careu?”. Lacrima din colţul ochiului abia atunci îmi căzuse pe obraz. Nu auzisem aproape nimic în cabină… Şi toată acea lume din tribune… Aveam impresia că toate cele 4.500 de perechi de urechi din tribune auziseră indicaţia. Numai eu nu.
S-a terminat. N-am avut timp să mă ocup de ghetele de antrenament ale lui Niki. Am fost desemnat copil de mingi la jocul Steagului. Le.am aşezat frumos sub bancă cu gândul că am tot timpul după. Şi aşa pe nea Petrică nu o dată îl cuprindeau nopţile pingelind la lumina relativ slabă a becului sau schimbând şireturile la mingile de antrenament şi joc. Pe alocuri, mai cosea câte o anvelopă sau vulcaniza câte o cameră. Ce să-i faci. Erau alte vremuri. Erau alte mingi.
Cum spuneam, am ieşit cu puţin înainte de Adamache, Ivăncescu, Olteanu, …, Popa, Cadar, Pescaru, …, Florescu, Dumitriu II, Gyorfy pe de o parte şi Dobrin pe de cealaltă parte. Adversar nu era Piteştiul, Halagian, Ţarălungă sau mai ştiu eu cine. Adversar era marele Dobrin. Tribunele erau înţesate, ca un ciorchine bogat, cu boabe mici, ce se înghesuie una-n alta fără să se strivească. Peste 15 mii de suflete. Capacitatea era doar de 12.000, dar nu conta. Dâmburile din spatele celor două porţi ţineau loc de gradene. Sau de peluze.
M-am aşezat pe locul meu obişnuit, pe pistă, în faţa tribunei a doua. Eram fascinat de Dobrin. A şi prins o zi mare. În acelaşi an, pe acelaşi teren, învinseserăm Rapidul lui Rică Răducanu (gol Olteanu parcă) şi cu Sportul lui Mircea Sandu. Rică, ţigan din Giuleşti, viitor simbol al Rapidului, a rămas cu noi în pauză să-i tragem la poartă şi ne felicita pe cei care înscriam. Am rămas cu chipul său jovial în minte. Mircea Sandu, student cu ştaif, viitor şef al federaţiei, după ce a dat gol şi-a dat şortul jos şi şi-a arătat curul către tribuna a doua. Am rămas cu imaginea acelui cur păros pe care îl văd şi acum în fruntea federaţiei.
Meciul se terminase. Nu mai ţin minte scorul. Nici nu conta când juca Dobrin. Ghetele de mărimea 36, cu două numere mai mari decât purtam eu, dispăruseră de sub băncuţă. Cobor din vestiar şi mă duc tremurând spre odăiţa fără fereastră în care îşi făcea veacul nea Petrică. Uşa era întredeschisă. Zăresc bocancii lustruiţi la locul lor pe policioară… „Ai jucat bine băiete!” sunt singurele aprecieri pe care le-am auzit în acea seară. A doua zi la şcoală până şi profesoara de chimie, zbirul Şcolii Generale nr. 14, m-a felicitat.

P.S. Menţionez că toate aceste fapte sunt reale, dar nu toate s-au întâmplat în aceeaşi zi. Mi-am permis licenţe doar pentru că îmi place să cred că odată şi-odată voi scrie o carte.

Andrei  •  27 noiembrie 2010, 13:24

Foarte frumos spus domnule Tolontan.Ma bucur ca mai vad articole de calitate.
P.S:chiar si povestea domnului Gruita este foarte interesanta.

„Succesuri”in continuare

rapidiloveyou  •  27 noiembrie 2010, 13:37

Gruita frumoasa poveste, daca vei scrie o carte, o s-o cumpar 😉 FZR

kiu  •  27 noiembrie 2010, 14:32

Referitor la articol domnului Gruita, frumoasa poveste 🙂
Dar daca intentionati sa scrieti o carte, musai trebuie atentie.

Interpretati va rog in spirit constructiv cele de mai jos:
„S-ar din aşternutul…” – sar din asternutul, cratima n-are ce cauta aici…
„Clipa, portarul a cărui anvergură a braţelor, a picioarelor şi a nasului mă copleşeau” – anvergura ma coplesea, nu copleseau…
Interpretati va rog constructiv, o zic de bine, nicidecum de carcotas.

Toate bune

Robert  •  27 noiembrie 2010, 14:36

Felicitari domnului Gruita

Remember  •  27 noiembrie 2010, 17:20

Nu aminteste nimeni de porecla lor ? Porecla spune tot despre cine au fost Anton si Dumitru Munteanu ! Cei doi frati pe teren erau „TZIPARII” !!!

gabriel  •  27 noiembrie 2010, 20:52

Frumos articolul depre vremea cand fotbalul inca era un sport si nu o afacere

fanulumocanu  •  27 noiembrie 2010, 23:58

frumos !

trei titluri cu petrolul si eu nici macar n-am auzit de ei pana acum trei zile.
poate ca asta e rolul presei sportive, cultura sportiva.
emisiuni ca Replay , oameni ca Olainos si Mitran, articole ca asta ne fac sa intelegem cine suntem si ce importanta au bianca lui cristea, cristea si tovarasii lor.

tulceanul  •  28 noiembrie 2010, 0:13

Catalin , un articol excelent , ca de obicei.

Pentru Gruita : domnule draga trebuie neaparat sa termini cartea daca ai inceput-o ! Sper sa o citesc candva si apoi sa se odihnesca alaturi de celelate carti cu amintiri despre fotbal , ale lui Ioan Chirila..

Filon  •  28 noiembrie 2010, 3:06

felicitari mister Gruița!!!

daniel marcu  •  28 noiembrie 2010, 9:24

Ma alatur multor cititori si va spun un sincer felicitari.
Sunteti poate singurul ziarist adevarat.
Nota: O spun cu durere in suflet. Ne ducem pe copca….

Gruiţă  •  28 noiembrie 2010, 13:23

Mulţumesc kiu. N-ar fi trebuit să o arunc on line înainte de a o verifica. Anunţasem cu câteva ore înainte că voi scrie ceva şi n-am mai rumegat-o.

ciupi  •  29 noiembrie 2010, 11:13

chestia asta cu ghetele este oarecum asemanatoare cu felul in care aratau femeile in vremea cand veneau pe stadionul petrolul sa miroasa gazonul impregnat de acele incaltari pe care astazi marica nu le-ar purta nici in somn. femeile tinere din zilele noastre sunt jumatate artificiale – pe dinauntru vorbesc – si nu am nici macar curiozitatea de a mirosi un san incarcat cu artefacte. totul s-a alterat in noi, de la gusturi pana la necesitati. ce ne asteapta? trecutul indepartat ar putea fi in cel mai bun caz viitorul planetei. rezervele consumate fara discernamant ne vor duce pana la urma la plugul cu boi, daca cumva sarmanele animale vor supravietui.

scorpionul  •  30 noiembrie 2010, 23:18

Hmmm, ceva ciudat se intampla de scurta vreme. Ati inceput sa scrieti despre sport (ma refer in general la „Gazeta”). Ptiu, ptiu, ptiu, sa nu va deochi :)) Cat de frumos este un astfel de articol in comparatie cu mizerabila propaganda facuta speluncarilor care intineaza fotbalul romanesc la ora actuala! Sincere felicitari!

Domnule Gruita, ai strans aprecieri (meritate) aproape la paritate cu autorul. Marturiile din timpurile acelea pot salva ce a mai ramas de salvat din fenomenul asta atat de frumos. Cu cat mai multi, cu atat mai bine. Spor la…depanat amintiri 🙂

Lambescu F Marian  •  1 decembrie 2010, 9:58

Ar fi bine sa se mai stie ca in anii ’60 existau doar injuraturi „de naduf” (cum scapau si acasa tatei sau bunicului) fara incarcatura triviala si rea de astazi. Pare ciudat ce spun !? In tribune erau si femei si copii iar oamenii se racoreau cu suc si bere LA STICLA (!!!!!). Acestea se vindeau sus pe „soseaua” care inconjura tribunele stadionului „23 August” (nu-mi aduc aminte de sticle pe iarba terenului !

Comentează