Belo: “Mi-a părut rău că n-am rămas mai mult”

O sărbătoare neobișnuită și regretul lui Miodrag Belodedici după 7 mai 1986

sâmbătă, 16 mai 2015, 7:35

Discuție cu Miodrag Belodedici între două faze ale meciului tradițional elevi – profesori/absolvenți organizat ieri la Colegiul Național de Informatică “Tudor Vianu”.

Acum 30 de ani, liceul se numea Matematică-Fizică 1. Acum 30 de ani.

“Îți amintești cum v-a primit lumea pe aeroportul Otopeni în ‘86, cînd v-ați întors de la Sevilla?”. “O, da, noi nu știam nimic. Cei din delegație ne-au făcut o surpriză. Am crezut că ieșim pur și simplu din aeroport ca să plecăm acasă. Și, dintr-o dată, ne-am trezit pe un balcon deasupra, iar jos era mulțimea. Oamenii stăteau în întuneric, că nu erau cine știe ce lumini, și cîntau. Îi auzeam. Numai că nu-i prea vedeam”.

Belo zîmbește. E genul de tip care nu dramatizează niciodată. Puștii de azi, care nici nu se născuseră cînd el cîștiga de două ori Cupa Campionilor, fete și băieți deopotrivă, se șterg de el ca pisicile, pentru o poză. Își continuă amintirile.

“Eram foarte impresionați, ne uitam unii la alții. Erau în întuneric, mulți, mulți de tot, nu ne dădeam seama cît de mulți”.

Exact așa a fost, Miodrag Belodedici își amintește bine.

Oamenii veniseră de trei, patru ore și așteptau într-o rumoare nemaivăzută pentru epoca socialistă. Erau mii, niciodată nu s-a putut estima acea mulțime sosită în mai 1986, neprogramată și unduindu-se ritmic, în fața aeroportului “Otopeni”.

Înainte de a ateriza avionul, Cristian Țopescu făcea periodic apel către mulțime să păstreze distanța față de aerogară. Oamenii se adunau tot mai mulți, cei din spate împingeau și geamurile aeroportului erau în pericol.

Cînd au ieșit jucătorii, aceștia abia se întrezăreau în lumina interioară a aerogării și în cea intermitentă a becurilor camerelor de luat vederi. Iar suporterii de jos vibrau, așa cum spune Belo, în întunericul epocii, cu vreo trei stîlpi gălbui pentru miile de oameni. Au vorbit cîțiva dintre eroi, scurt, la o stație improvizată.

Pe fundalul aeroportului se zărea, mică și întunecată, silueta Cupei Campionilor. Galeria anonimă scanda numele echipei, nu puteai distinge nici o față, era ca apa Oceanului Indian în dreptul meridianului 80 Est, acolo unde aproape toată emisfera sudică e goală, doar valurile și furtunile în întuneric, mii de kilometri de întîmplări neprivite de nimeni, după cum scrie undeva Nicholas Bouvier. Valuri de oameni nevăzuți. Cu totul, ceremonia n-a durat mai mult de jumătate de oră.

Așa s-a scris bucuria din penumbră a celei mai mari performanțe din istoria fotbalului nostru. Fără ca fețele participanților să se vadă. Fața unui om este cel mai puternic simbol pentru atenția semenului său. Întunericul le-a acoperit.

Imediat, echipa a plecat și oamenii Tărîmului de Jos au pornit spre oraș, ca o entitate opalescentă, radiind ceva ce nici nu aveai curaj să-l numești. Probabil că libertate era cuvîntul. Erau fericiți și se simțeau liberi.

Sigur, mai apoi s-a umplut “23 August” la un meci al Stelei, cînd au adus trofeul la centrul terenului. Dar întîmplarea de la “Otopeni” a fost atît de scurtă…

„M-am gîndit mult la momentul acela. Mi-a părut rău că n-am rămas mai mult. Pentru că, atunci cînd i-am văzut pe oameni, am realizat cu adevărat și pentru prima oară de la încheierea finalei ce reușiserăm. Și noi și ei meritam să stăm mai mult”.

Ce zice Belo e exact întîmplarea pe care o repetăm cu toții. Trecem rapid peste momentele bune. Ne amînăm bucuriile. Niciodată nu e timpul celebrării. “Mi-a părut rău că n-am rămas mai mult”. Totdeauna ne îngăduim prea puțină respirație de aer curat. “La Belgrad, cînd am cîștigat cu Steaua Roșie, ne-am plimbat cu un autobuz deschis prin oraș”, rememorează el. Vremurile se schimbaseră, a doua cupă supremă a cîștigat-o în 1991.

În fotbal, zidul Berlinului a căzut întîi la la București, apoi la Belgrad și abia apoi la poarta Brandenburg.

În sala de la “Vianu” nu e timp pentru regrete. Liceenii trag de el. Începe repriza a doua și e nevoie de Belo la mijlocul terenului pentru că “pe spate” nimeni nu va juca niciodată cum o făcea el
acum 30 de ani.


Comentarii (16)Adaugă comentariu

Freddy RE  •  16 mai 2015, 8:46

Che Grande Belo!
Nimeni ca el… Nu a fost, nu o sā mai fie.

fotbal  •  16 mai 2015, 9:08

pe cat de enervant esti, pe atat de frumos povestesti!

dodo  •  16 mai 2015, 10:29

regretul sau cel mai mare al lui Belo este ca un mare pacalitor al fotbalului i-a luat dreptul de a juca in 86 la Modialul din Mexic. E timpul ca ziaristii sa nu il mai considere mare antrenor pe cel care a desfiintat Gheata de aur,uraste Steaua, iar cand pierde se plange de ghinion si arbitri.

aurel  •  16 mai 2015, 10:47

Am fost acolo si ce nu stie Belo este ca lumea era foarte nervoasa ptr.ca venisz unul de la partid sa faca el ordine si lumea a inceput sa huiduie sa se agite si nu mai era mult pana la violente.dar a venit Topescu si cu tact a rezolvat problema.Se striga „cel mai bun din RSR tot Topescu al nostru e” si „mai avem un singur dor,Topescu la televizor” ,ceea ce era inadmisibil pe vremea aia,S-au adus autobuze gratis ptr, a imprastia multimea si a nu se ajunge la altceva.Belo,cred ca era un pic pilit ca se balbaia si dupa vreo 20de sec. a spus doar:va multumim!A fost cel mai frumos moment fotbalistic din viata mea si nu mi-a parut rau ca m-am dus pe jos pana la Otopeni ptr. ca nu se putea altfel.

Grigorescu Gheorghe  •  16 mai 2015, 11:05

Si noua ne-a parut rau ca nu s-a prelungit acel moment magic si mai ales ca nu sa repetat si cu alte echipe,frumos scris si pare din inima.RESPECT

rosu viorel  •  16 mai 2015, 13:20

Nu vad nimic interesant in acest articol ….CE ia parut rau lui Bello? Ca n a putut vorbi cu multimea!?!? Vai ce mare secret. oare cine dracu va autorizeaza sa scriti asemenea bazaconii puerile. Foarte bine BELO ,fii secretos si inebunestei pe ziaristii astia manelisti ce nu stiu ce sa mai faca, inventand titluri de senzatii cu continuturi gogonate ….

Nic  •  16 mai 2015, 14:44

Multumim, Belo!

RESPECT TATA REGHE  •  16 mai 2015, 16:30

REGHE LA STEAUA.BUCURIA SUFLETULUI MEU NEPRETUITA

enkhee mongolia  •  16 mai 2015, 16:50

Ce timp indepartat… Eram in tara mea la vremea aceea.. Dintr-o data am auzit de Steaua… M-am trezit dupa un an in Romania pt a studia medicina. M-am dus deseori la meciurile Stelei pt ca Steaua a fost Campioana Europei.

enkhee mongolia  •  16 mai 2015, 16:55

Ce timp indepartat… Eram in tara mea la vremea aceea.. Dintr-o data am auzit de Steaua… M-am trezit dupa un an in Romania pt a studia medicina. M-am dus deseori la meciurile Stelei pt ca Steaua a fost Campioana Europei.

Gh.Bubu  •  16 mai 2015, 17:01

Am fost de doua ori la Otopeni . Prima data imediat dupa meci.Fusesem impreuna cu doi buni prieteni Puiu Petra si fie iertat Mihai Gurarosie sa vizionam meciul la un cunoscut cu relatii si mai multi bani care avea un telecolor.Puiu este rapidist , Mihai era progresist iar eu singurul stelist sadea.Toti trei eram impatimiti de fotbal si eram prezenti in aceeasi formula la toate cuplajele de pe Republicii si apoi dupa 23 August.Fusesem impreuna la toate meciurile ce precedasera marea finala si nu ne venea sa credem.Dupa meci am refuzat farmecul unui sprit de Riesling cu Borsec si am plecat singur cu masina proprie spre Otopeni.In lumina farurilor vedeam randuri intregi de oameni ce mergeau pe jos prin negura noptii spre aeroport.Nu-i chemase nimeni.Fusese doar anuntul comentatorului ca baietii se vor intoarce in acea noapte acasa.Am oprit si am invitat acei oameni necunoscuti mie sa urce in masina in dorinta de a imparti bucuria momentului cu cineva.Platoul din fata aeroportului era plin si intr-un tarziu s-a anuntat la un megafon ca baietii vor sosi a doua zi.Se incinsesera hori ad hoc,toata lumea se strangea in brate asa cum am mai vazut doar dupa fuga Ceausestilor cu helicopterul.Lumea nu credea cele anuntate si se dadea greu urnita spre casa.Am fost si a doua zi cand au sosit dar va rog sa ma credeti ca primul drum a fost cel mai frumos .
Am fost si voi ramane un stelist de moda veche care aplauda fazele frumoase ale adversarilor si suferea cu stoicism atunci cand echipa preferata pierdea sau nu-i mergea jocul.Au fost ani cu fotbal frumos,mai romantic ,mai pe placul ochilor si fara atata incrancenare ,rautate si uneori ura.Pentru ca am avut privilegiul sa-i vad de atatea ori le multumesc iar drumul la Otopeni va ramane primul semn al drumului spre libertate cand doar dorinta fierbinte de a le multumi acestor oameni minunati fara a fi obligati de cineva .Am fost cu totii liberi sa fim fericiti,pentru prima data !

marian0904  •  16 mai 2015, 19:09

Dupa meci, dintre blocurile inalte de pe Metalurgiei, rasuna: Steaua, Steaua . . . Mai puteai dormi? I-am prins pana-n Mandravela. La Universitate au venit si cei dinspre Drumul Taberei/Militari. Pe drum drapelele tricolore au fost rechizitionate. La oferta a venit si trecerea fanilor pe sub Arcul de Triumf. Cine sa ne opreasca? Drumurile erau luminate numai pana la Casa Scanteii. De acolo pana la Otopeni era lumina stinsa. Pe la 4 dimineata eram la aeroport, dar ni s-a spus ca baietii vin seara. Normal. Acesta a fost primul drum pentru a-i primi. Oricum, acasa nu mai puteam sta! Seara a fost episodul 2.

marian0904  •  16 mai 2015, 19:12

Iar voi, dinamovistii, va mancati unghiile de ciuda. Ha, ha, ha . . . Si vi le mancati si azi.

karagialedinamerica  •  18 mai 2015, 11:57

„Erau mii, niciodată nu s-a putut estima acea mulțime sosită în mai 1986, neprogramată și unduinduse ritmic, în fața aeroportului “Otopeni”.

Unduinduse?! OK, stergeti comentariul, dar asumati-va greselile, d-le Tolontan. Avand in vedere numarul lor, am impresia ca va „unduiti ritmic” intre cabotinism si atitudinea de jurnalist providential 🙁

Octavian Stăncioiu  •  18 mai 2015, 15:30

Atunci nu erau lumini, dar o echipă românească obținea trofeul intercluburi suprem. Acum, când avem atâtea lumini, această performanță pare de domeniul SF…

Cătălin Tolontan  •  20 mai 2015, 11:26

@karagialedinamerica:
a fost o eroare pe care am corectat-o, va multumesc

Comentează