Europa uitată – Drumul spre Petropolis (II)

Povești din casa din munți de unde Zweig a trimis ultima declarație de dragoste pentru Europa

marți, 2 august 2016, 7:04

Corespondență din Rio de Janeiro – 3 zile până la deschiderea Olimpiadei

Petropolis este orașul din munții de clorofilă, reședința imperială a regilor Braziliei și locul în care a locuit Stefan Zweig până la finalul vieții sale.

De aici a trimis, pe 22 februarie 1942, editorului său manuscrisul cărții „Lumea de ieri – amintirile unui european”.

Data a putut fi exact identificată din circumstanțe tragice.

Bine ați venit în „Petropolis, cidade imperial”!

Spre munți

Drumul de la Rio la Petropolis nu e lung, cam două ore, dar e în afara oricărei rute olimpice.

După vreo oră de autostradă, autobuzul local începe să urce serpentinele cu un oftat. Oftatul e al pasagerilor care privesc cum șoferul depășește tot ce prinde în cale.

Că se subțiază calea pare un detaliu. Omul forjează.

Pe șoselele smucite ale Braziliei trece în față nu cel mai rapid, ci cel mai mare.

900 de metri altitudine

Imaginea care se deschide în lateral este atât de verde, cu atât de multă vegetație încât cu greu realizezi diferența de nivel.

Petropolis se ridică cu aproape 900 de metri față de plaja din Copacabana, rămasă în urmă în aerul strălucitor al oceanului.

Aici, simți cum umezeala ceții pișcă geamul mașinii.

Chiar pe ultimele ace de păr înainte de intrarea în autogară e timpul autobuzului să se lase depășit. Se întunecă dintr-odată. Trece în viteză, triumfător, un TIR imens.

Europa agonizează, Brazilia se naște

Stefan Zweig și soția sa, Lotte Altman, au sosit în Brazilia prima oară în 1936.

Stefan și Lotte, care era cu aproape 30 de ani mai tânără decât el
Stefan și Lotte, care era cu aproape 30 de ani mai tânără decât el

Aveau să revină peste trei veri, când scriitorul număra aproape 60 de ani și era în miezul unei profunde depresii din cauza intoleranței care creștea în Europa.

O singură lumină: încrederea în viitorul lumii noi, contrapusă spaimei că vechiul continent și „singura mea casă veritabilă” se apropie de sfârșitul existenței sale civilizate.

Cine a fost Stefan Zweig?

Născut la Viena în 1881, Zweig trăiește o perioadă de glorie literară deplină.

Devine un admirator necondiționat al ideii de Europa unită.

Nu violența armatelor, ci ura oamenilor l-a speriat

Iluzia i se sfărâmă.

Și nu doar după venirea lui Hitler la putere, în 1933, când scriitorul pleacă în exil, întâi în Londra, apoi în Statele Unite.

Este, pentru gusturile naziștilor, exagerat de pacifist și un evreu.

Altceva îl șochează însă pe Zweig și asta a anticipat el cu o putere care astăzi se întoarce și ne tulbură.

Nu ura statelor, ci ura oamenilor l-a înspăimântat pe Zweig.

Și asta, după 70 de ani, pare că se repetă. Stefan Zweig a văzut ciclul vicios al intoleranței care ia naștere din frică.

Huiduielile din cinematograf

În memoriile sale, pe care avea să le trimită prin poșta de la Petropolis în acea zi certă de 22 februarie 1942, Stefan Zweig își amintește cum, într-un cinematograf european, a auzit pentru prima oară o sală huiduind.

Pe ecranul luminos apăruse liderul celeilalte țări. Dușmanul.

Înainte de a rodi războiul, au crescut suspiciunea și dușmănia. Europa lui Zweig se schimba.

Operele sale au fost interzise.

Întâi în Germania și apoi în Austria. Trăiește efectele intoleranței crescute în grădina otrăvită a propriului destin.

Iar intoleranța în stare pură nu are granițe și nici tabere.

Refugiat în Statele Unite, el a devenit suspect și la New York, pentru că se născuse în Austria, anexată de Germania lui Hitler.

Așa a decis să se stabilească în Brazilia, în toamna lui 1941.

„Avea dreptate Freud când spunea că civilizaţia şi cultura noastră reprezintă numai un strat subţire care poate fi perforat în orice clipă de forţele distructive ale subumanului” Stefan Zweig, „Lumea de ieri – amintirile unui european”

Poștașul

Casa lui de la Petropolis este neschimbată.

Urci din una dintre vechile străzi centrale ale urbei. La poalele scărilor, câțiva taximetriști lenevesc sub un ficus mare cât un stejar.

Sunt scările pe care Stefan Zweig așteaptă să urce poștașul.

„Stăm pe verandă și așteptăm o scrisoare, chiar dacă știm că sunt mici șanse să vină”, își descrie el viața prietenilor din Europa, în primele luni de la capătul lumii.

Dar era o lume care spera să-i vindece melancolia europeană. Războiul e departe, Europa e pierdută, Brazilia se naște.

Casa lui Stefan Zweig din Petropolis, neschimbată după 70 de ani
Casa lui Stefan Zweig din Petropolis, neschimbată după 70 de ani

„Să veniți sănătoși acasă!”

După 70 de ani, lumea s-a adunat în Brazilia exilului lui Stefan Zweig.

Mai sunt trei zile până la ceremonia de deschidere a Olimpiadei. De fiecare dată, jocurile sunt un apel la diversitatea nesecată a umanității.

Europa vine încercănată pe Maracana.

Delegațiile sunt îngrijorate, iar vorbele campioanei Ana Maria Popescu de la sosirea în Brazilia stau ca un moto al fragilității noastre: „De fiecare dată, de acasă ni se cer medalii. Acum ne-au spus doar: să veniți sănătoși acasă!”.

„Ne plimbăm în munți”

Sănătoși în rai, doar atât?

O perioadă, Petropolis le pare celor doi îndrăgostiți un rai.

Pentru a păstra adevărul istoric, Stefan Zweig și soția sa, Lotte Altman, sunt refugiați de lux.

„Ne plimbăm în munți, e liniște și admirăm natura”, scrie el unui amic european.

Dar sentimentul că nu mai are un pământ sigur sub picioare îl urmărește tot mai des. Omul care discuta zilnic cu amicii săi Rainer Maria Rilke, Maxim Gorki sau James Joyce a ajuns să aștepte poștașul.

Titlurile care anunță războiul

Ura scutură apele Atlanticului. Războiul se apropie de Brazilia în toamna lui 1941.

Colecția lui O Globo, ziarul care a marcat istoria țării și care are un sediu de o grandoare arhitectonică de ai impresia că intri în aeroport, e martora titlurilor care-l sperie zi de zi pe tristul refugiat.

„PARA O ATLANTICO OS GRANDES COURACADOS ALEMAES!”. Cele mai mari crucișătoare germane sunt pregătite pentru Atlantic.

Neutralitatea Braziliei se clatină.

Refugiații trecutului și ai prezentului

Imaginea cu Zweig pe terasă, teoretic o butaforie, te surprinde. Parcă te întâlnești cu el pe terasa de unde se văd munții.

O tablă de șah şi o pipă sunt obiecte care au aparținut scriitorului, păstrate și azi.

Casa e îngrijită. A fost renovată și transformată în muzeu de o fundație care are ca obiect central studiul exilului ca fenomen.

Refugiații sunt o temă care persistă dureros și care, tulburător, are legătură cu anxietatea de atunci și de azi a Europei.

Silueta lui Zweig de carton pe balconul unde și-a petrecut ultimele luni de viață
Silueta lui Zweig de carton pe balconul unde și-a petrecut ultimele luni de viață

Nopți la Petropolis

Lotte, soția lui Stefan, are o boală de plămâni care se agravează. „În fiecare noapte, are cel puțin două, trei dialoguri de la distanță cu câinele. Ea tușește și câinele îi răspunde lătrând”, îi scrie Stefan unui amic.

Veștile proaste se țin lanț și exilul pe Petropolis devine tot mai puțin o soluție. Paradisul se epuizează.

Casele de pe versantul de vizavi, cele pe care Lotte și Stefan le văd când stau pe terasă, au rămas și ele intacte.

Imagine de pe terasa casei din Petropolis
Imagine de pe terasa casei din Petropolis

Ultimul gest public: și-a plătit impozitele

Nici Carnavalul de la Rio, din februarie 1942, nu-l înveselește. „Se întoarce la Petropolis după doar câteva zile petrecute la Rio”, povestește editorul său brazilian.

Peste o săptămână, scriitorul face încă un drum la Rio. E ciudat, pentru că niciodată nu mergea acolo de două ori într-o lună. Prefera liniștea de la Petropolis.

Își plătește taxele către statul brazilian și-și schimbă testamentul.

În noaptea de 22 spre 23 februarie, el și Lotte se sinucid, folosind o supradoză de barbiturice. Poliția îi găsește stând împreună, cu mâna ei învelindu-i mâna.

Își plătise impozitele. Ce reflex de cetățean al Imperiului Austro-Ungar în preziua morții!

Și cât de puține impozite s-au plătit de atunci în Brazilia!

„El părea mort, ea părea îndrăgostită”, scrie cineva.

Scrisoarea de adio

Pe masă, poliția găsește o carafă de apă, goală.

Scrisoarea de adio se numește, simbolic, „Declaracao”, dar este scrisă în germană. Titlul în portugheză e ultima reverență pentru țara adoptivă.

Detaliile spun tot.

Stefan a corectat textul de mai multe ori, până când a găsit forma perfectă a despărțirii. A insistat ca textul să aibă fix 22 de rânduri, cât să încapă pe o pagină A4, ca să poată fi copiată cu ușurință de ziare.

Scrisoarea originală în germană, cu titlul portughez și traducerea în engleză
Scrisoarea originală în germană, cu titlul portughez și traducerea în engleză

„Eu, cel mai nerăbdător dintre ei”

În scurtul text, el mulțumește Braziliei și explică de ce a ales să se sinucidă, împreună cu soția sa.

Îi scăzuseră puterile pentru a rezista exilului și durerii pierderii unei Europe „care s-a distrus singură”.

Pentru mine, scrie el, cultura a însemnat „pură bucurie și libertate personală, pe care eu le consider cele mai prețioase lucruri pe care le poți avea pe pământ”.

Pură bucurie și libertate personală – dezideratele omului de atunci și de azi.

Finalul constă în două rânduri, pe care graba și emoția le-au eliminat dintr-un ziar brazilian, care a uitat să copieze toată fila.

Presa mondială n-a știut și a preluat scrisoarea fără ultimele două rânduri.

În ele, Stefan Zweig le dorește prietenilor să vadă „sfârșitul acestei lungi nopți. Eu, cel mai nerăbdător dintre ei, le-am luat-o înainte”.

Ce straniu ca să nu ajungă la noi, decât după mulți ani, speranța lui că noaptea, frica și violența se vor risipi vreodată.

Coperta ziarului O Globo de după sinuciderea lui Zweig
Coperta ziarului O Globo de după sinuciderea lui Zweig

„Hipersensibilitatea goală a unui estet”

Gestul lui a fost interpretat diferit.

Hannah Arendt a numit sinuciderea o hipersensibilitate goală a unui estet din turnul de fildeș.

Pentru Thomas Mann, moartea voluntară a lui Stefan Zweig a fost o capitulare în fața lui Hitler.

Mii de brazilieni trec prin fața sicriului. Printre ei, cel mai puternic președinte istoric al Braziliei, Getulio Vargas, care a decretat doliu național.

12 ani mai târziu, Vargas însuși se sinucidea.

Cu spatele la zid

La Petropolis, ceața coboară prelungă dinspre munți.

În casa lui Stefan Zweig s-a răcorit și vine noaptea. După cum va veni și sfârșitul acestei nopți lungi, de care s-a temut el, de care se tem și europenii de azi.

Europa lui Zweig a trăit cele mai mari drame imaginate de scriitor. Apoi s-a ridicat din cenușă, cu spatele la zid, după cum spune Churchill.

Stelele care nu pleacă

Se lasă noaptea în munții de verdeață.

La 60 de kilometri depărtare de Petropolis, în Satul Olimpic, steagurile țărilor flutură la geamuri.

Se lasă noaptea blândă peste Brazilia, iar în Europa lui Stefan Zweig se face dimineață și stelele galbene refuză să plece.

 

Celelalte articole trimise azi de echipa GSP în Brazilia

Tresar când aud de el! Adversarii, antrenorii altor echipe, oficialii. Drăgulescu va participa la a patra sa ediție de JO, cea care îi poate aduce și aurul lipsă

Cătălina Ponor își dorește să încălzească finalele de la sol și bârnă printr-o calificare în primele 24 de gimnaste complete: ”Vreau finala și la individual compus!”

În concursul olimpic de tenis de masă, europencele sunt prezențe insolite, în mare inferioritate în fața asiaticelor: ”Parcă am venit la Naționalele Chinei”

 

CUPRINS: Aici ai toate corespondenţele din zilele anterioare de la Rio


Comentarii (20)Adaugă comentariu

Kojmariu  •  2 august 2016, 16:20

Regii Braziliei aveau o resedinta imperiala ?

Cosmin  •  2 august 2016, 8:32

Cum au regii o resedinta imperiala, nu prea ma prin, dle Tolontan...

iuhas2  •  2 august 2016, 8:47

*** cu ocazia jocurilor olimpice la care el nu are ce căuta, locul lui fiind la "special olympics". Domnule tolo, poate te-ntâlneşti cu Condrea p'acolo, bre.

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

Stefan Nica  •  2 august 2016, 8:49

Mulţumesc Catalin Tolontan pentru Stefan Zweig,o rază de lumină alături de Albert Camus,Eric Maria Remarque, Feuchtwanger,în întunericul unei Europe bântuite de ciuma nazistă

Florimex  •  2 august 2016, 8:59

Foarte frumos! Bravo d-le Tolontan!

florin  •  2 august 2016, 11:03

Stefan Nica, europa dupa ce a scapat de ciuma fascista (nu nazista neaparat), a dat peste ciumalaul comunist din care n-a iesit inca!!! se adaug*** din care nu mai iese niciodata....adio europa! te-ai impuscat in cap si vrei sa te vindeci cu apa minerala!

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

Adi  •  2 august 2016, 11:15

Offtopic..... ***, toată stima pt tot ceea ce scrieți, investigațiile dvs merită toată aprecierea românilor dar nu credeți că DEFRIŞAREA ROMÂNIEI este importantă? Constat că sunteți singurul om care face ceva cu adevărat pt acestă țară. Țara noastră rămâne fără păduri, se taie un hectar /oră și nimeni nu ia măsuri!

Acest comentariu a fost moderat pentru că nu respectă regulile site-ului.

M Mihai  •  2 august 2016, 13:42

Superb articol!

Geo Limonada  •  2 august 2016, 14:42

Stati ca vine acusi @odette sa-si exhibe suspinarile de emotie, de parc-ar fi Mariana Nicolesssco la Braila, la concursul "Haricleea Darclee", la lied-uri , iar apoi plecand la Targoviste ,la festivalul "Crizantema de Aur" , la romante si cantece de neuitat... Vaaaai , cate emoootie eseniana, cat suuuuflet rusesc, neinteles de atatia prosti, cati mesteceni ni se dezvaluie privirii, cat Turgheniev ne umple sufletele Maicii Rusii , a ortodoxiei (sau ortodontiei :) noastre lovite de imperialisti, ooohhh... :) P.s. Ce ti-as baga , tieTolontane , dar mai ales lui Odette,niste SEPULTURA , (simbol national brazilian), niste Overkill, niste Kreator, metal greu v-as baga cu potentiometrele la maxim, iar la final numa' suturi, numa' trageri de'ale maestrului GIBA la volei, sa sapati dupa minge dupa o combinatie ce n-ati vazut-o niciodata !

Jos_cenzura  •  2 august 2016, 16:00

Mulțumim pentru relatări. Foarte interesant. Vă rog să mai postați și poze, care completează foarte bine ceea ce scrieți.

Cris  •  2 august 2016, 7:57

Va rog să ne prezentati si conditiile in care se antrenează Iordache Larisa și să ne spuneți cine este responsabil pentru cum este tratat acest copil.

Odette  •  2 august 2016, 17:01

@Geo Limonada: Hahaha.... Habar n-ai tu ca Stefan Zweig a murit imbracat in camasa si cravata la gat, iar ea in Kimono. Frumos, elegant, cat-de-cat, nu? :))) De sufletul Rusiei sa ai parte tu! Departe de mine! Doar cultura rusa care e jos palaria si e cu totul altceva. Si daca tot ai pomenit-o pe Hericleeeea si daca m-am gandit la Tosca, opera pe care Puccini a compus-o in mod deosebit pentru ea si care se asorteaza cu scrierea lui Catalin, in mod special aria ,, E lucevan le stelle '', m-am gandit ca tare mi-ar placea sa te chinuie febletea mea nemteasca, tenorul Jonas Kaufmann, cu vocea lui de spinto, pana o sa-ti iasa (sep)CULTURA din cap!

Odette  •  2 august 2016, 18:43

Kaufmann e febletea mea de cand a murit marea mea dragoste, Luciano. lI consider cel mai bun tenor la ora asta. Dar diferenta intre ei este uriasa. Kaufmann nu m-a facut sa plang niciodata la ,, E lucevan le stelle''. Nu-mi transmite emotie. Pe cand Luciano, oh, doamne! Totul e sa transmiti. Exact ce-i spuneam ieri lui Catalin si e valabil si azi. E ca diferenta intre o scrisoare electronica si una scrisa cu penita, asa cum a scris Zweig, un evreu care si-a renegat originile, cu toate ca mama lui era evreica-italianca. Mi-e dor de o scrisoare scrisa cu penita. Voua, nu? Mi-e dor de o Europa care nu ma face sa plang.

Octavian Stăncioiu  •  2 august 2016, 19:09

Aflat la Rio de Janeiro ca trimis cu totul special al ”Gazetei Sporturilor”, Cătălin Tolontan ne-a tot vrăjit în ultimele zile cu povestea lui Stefan Zweig. E un scriitor de care șansele sunt mari ca puțini dintre dumneavoastră să fi auzit. Refugiat în Brazilia în anii '30 ai secolului trecut, a sfârșit prin a-și pune capăt zilelor, alături de soția sa, pentru a nu asista, înțelegem, la prăbușirea definitivă a Europei la care ținea atât de mult. Și, ne spune Tolontan, la prăbușirea asta europeană – evitată până la urmă în anii '40 – putem asista noi, în vremurile noastre. Redactor-șef al singurului cotidian sportiv pe care-l mai are România, Tolontan a uitat să mai scrie despre sport. Ne zăpăcește cu teorii democratice și citate din autori americani. Și omite să ne spună esențialul: că Europa a ajuns, acum, unde a ajuns tocmai din cauză că libera exprimare, în Europa de azi, e o himeră. În numele corectitudinii politice, Europa, într-adevăr, se va stinge.

Cristian  •  3 august 2016, 7:32

Atenție! Acesta este un blog personal si nu GSP.ro! Autorul scrie ce vrea! Ai înțeles Octavian S. & co?

Islander  •  3 august 2016, 8:20

Ai reusit sa ma faci sa visezi Catalin !....... Frumos articol..

Octavian Stăncioiu  •  3 august 2016, 14:07

Autorul poate scrie ce vrea, dar se află acolo ca trimis al Gazetei. Ca să ne insufle idei democratice.

Odette  •  3 august 2016, 14:11

@ Cristian, acesta este un blog personal si un dialog al mutilor. Nu vad niciun dialog intre noi, nici cu Catalin, nici intre noi. Modul in care ai scris tu: ,, Atentie! Acesta este un blog personal… ” , ma duce cu gandul la : ,, Atentie! Aici caine rau!”

Odette  •  3 august 2016, 17:52

Reformulez: catelus dragalas! Obsedat de reguli pana la militarizare. Parca nu suna a democratie si politete. Hello! Pe loc repaus! ,, Sa ne iubim pe tunuri... '' daca tot ai scris azi despre arme si ca sa vina Limonada sa faca misto de mine! Te-am intrebat de ce nu putem sa scriem cu alineate de parca suntem prostii clasei? Nu mi-ai raspuns! Dar mie-mi sta in gat cu toate ca nu sunt filoloaga ( filolog e corect chiar daca sunt femeie).

Odette  •  3 august 2016, 18:22

,, Sa ne iubim pe tunuri '' e un volum de poezii al comunistului de Paunescu, insa omul e foarte talentat si nu putem sa-l excludem. Poezia se numeste, de fapt, ,, Iubiti-va pe tunuri". Sper ca ai simtul umorului fiindca asta e un atribut al oamenilor inteligenti asa cum esti si tu.

Comentează