Oameni fără echipă

Un moment tulburător în care Cătălina Ponor a explicat cît contează echipa. Ne îndreptăm spre cea mai slabă Olimpiadă postbelică a României!

marți, 16 august 2016, 7:05

”Cînd le-am văzut pe fetele de la scrimă că se suie pe podium am început să plîng”, spune Cătălina Ponor.

S-a terminat finala ei la bîrnă.

A avut un concurs ezitant pe care și-l recunoaște, ”n-am putut să răspund tuturor celor care mi-au contestat prezența aici, am încercat să le dau peste nas și am greșit”.

E de o sinceritate fără perdea, ca atunci cînd nu mai ai absolut nimic de pierdut. Nada!

Nu vrea să-i nominalizeze pe ”cei care mi-au transmis numai gînduri și fraze negative” și revine în sala de scrimă.

”De ce ai plîns la scrimă?”.

”A fost un amalgam de gînduri. Mi-am amintit parcă tot, dintr-o dată. Am trăit și eu cu echipa clipe ca acesta. Pe de o parte mă bucuram enorm pentru fetele de la spadă, pe de altă parte știam că pierdusem ceva. Pierdusem echipa!”. Ți se face pielea găină, să nu ne rușinăm!

O privești pe această fată fermă și dură, ”sînt triplă campioană olimpică, nu am nimic de regretat”, cum, de fapt, regretă echipa.

.
.

Din 1952, de cînd România a început în mod organizat să participe la Jocurile Olimpice, aceasta va fi cea mai modestă ediție dacă rămînem la patru medalii, cîte avem astăzi.

Ce ne-a lipsit a fost, fără îndoială, echipa. Echipa ca ”probă că avem mai multe valori la un sport”, așa cum spunea Ana Pascu.

Echipa pe care Cătălina Ponor o sintetiza sec: ”Poate că nici alte fete n-au avut cu cine face echipă, poate că nici eu n-am avut”.

”O oră întreagă nu am putut să-mi revin după tulburarea pe care am simțit-o și după lacrimile pe care le-am vărsat cînd am văzut echipa de scrimă pe podium” Cătălin Ponor

Într-un sens mai larg, sportul a fost contaminat de lipsa de echipă a țării în care cresc copiii, merg în săli și își caută drumul spre medalii.

La emoție, mereu metaforizăm.

Dar, de data asta, nu e doar metaforă.

Acum 25 de ani, de cînd au început să-și revendice locul hegemonic în sportul mondial, chinezii nu știau să piardă.

Nu acceptau.

Căderile lor de pe podium erau prilej de piese dramatice. Plîngeau, cedau nervos, se ascundeau din fața oamenilor la propriu. 

Pe măsură ce au învățat să cîștige și le-a crescut încrederea, au învățat și să piardă.

Asta pînă cînd, acum cîteva zile, vedetele din echipa de spadă a Chinei, marele favorite pe care fetele noastre le-au învins în finală, s-au bucurat și pentru locul 2, cu o generozitate de neuitat.

Pentru că, de fapt, din victorii înveți să pierzi, nu din înfrîngeri.

Mai mult.

Înfrîngerile repetate frustrează. Diminuează. Că de asta plînge Cătălina acum, ca o ploaie rece, povestind plînsul de la scrimă, care era ploaia caldă.

.
.

Aruncați în luptă, precum Ponor sau Drăgulescu pentru a recupera demnitatea pierdută a unei întregi discipline, oamenii singuri fără echipă nu pot să facă mare lucru.

Asta spune Cătălina cînd își povestește, plîngînd și acum, lacrimile de la scrimă.

Povestea nu este despre gimnastică sau despre judo și nu e despre echipamente proaste și bani, e și o poveste despre cum pierzi echipa.

Dacă Ponor ea ar fi avut echipa lîngă ea, chiar și într-o stare de iritantă competiție internă, poate că nu i se mai părea, conform comentariilor de pe net, că jumătate din țară îi contestă prezența la Rio, în detrimentul Larisei Iordache.

Poate că cineva o lua de umăr și-i spunea: ”Fată, nu fi nebună! Dă-i încolo!”.

Mai sînt cîteva zile din Jocuri și singura șansă la medalii e la lupte.

Dar, indiferent ce se va întîmpla Cătălina are dreptate: sîntem oameni fără echipă.

.
.

CUPRINS: Aici ai toate corespondenţele din zilele anterioare de la Rio


Comentarii (101)Adaugă comentariu

Alexandru Ciocan  •  23 august 2016, 12:30

chestia asta cu lipsa de echipă se vede pe toate planurile, nu numai la gimnastică sau fotbal... e o degradare prin care România trece de vreo 26 de ani continuu

Comentează