Așa sîntem toți.

Cînd Raed Krishan, fotoreporterul în vîrstă de 29 de ani al Gazetei, a surprins imaginea oglindită în zgură a neamțul Florian Mayer, cîștigătorul Openului de tenis de la București, ne-am uitat și-am zis: “Ce frumos, păcat că nimeni n-o va băga de seamă!”. Era septembrie.

Acum e decembrie și ATP, instituție netulburată a economiei moderne, învîrte silențios miliarde de euro în fiecare an în jurul unei mingi fosforescente, nu doar că a observat imaginea, dar a și inclus-o în lista Imaginilor Anului 2011. Ce a adus turneul din România, pentru prima oară, pe lista scurtă a emoțiilor anului? O clipă de inspirație a unui om talentat?

Ar fi prea simplu. Raed a stat an după an, săptămîni întregi la rînd, pîndind în savana arenelor după unghiurile nepovestite ale meciurilor de tenis. Apariția fotografiei lui e asemănătoare cu citarea, neașteptată și flatantă, a Gazetei Sporturilor în The Economist, moment petrecut tot în 2011.

Parcă de nicăieri, revista aceasta răsfoită în toate cabinetele lumii a scris elogios despre ideile unui ziar românesc, ziar care inovează în plină criză a presei scrise. Nu, nu a fost un accident.

Așa ne place tuturor să credem. Că sîntem doar picioare înfipte în solul tare. Că sîntem materie, adică minut, improvizație și noroc, sau nimic. Dar nu e așa. Despre asta povestește fotografia lui Raed Krishan, în care tălpile blurate ale tenismanului sînt continuate cu silueta stabilă a trupului lui, ștanțat pe roșul zgurei.

Poate că această metaforă a pus fotografia pe lista scurtă a ATP. De regulă, materia este fermă și spiritul tremură precum aburul. Aici, în imaginea de la București, lucrurile stau exact invers, ca un avertisment delicat că ceea ce ne însoțește trupurile tot mai greoaie pe măsură ce anii trec este adevărata noastră esență, surprinsă în acest contur roșcat, fără vîrstă.

UPDATE: Despre această imagine, colega mea Luminița Paul a scris mai bine decît am putut eu.

Povestea începe la Utrecht. După 195 de zile, Mihai Neșu, fotbalistul român paralizat în urma unui accident la antrenament, revine acasă și se instalează în livingul de la parter, “n-am altă soluție, e mai complicat să urc la etaj cu căruțul și aș fi vrut să-mi fac o extindere la garaj, dar n-a fost posibil”. De ce? “Păi, vecinul s-a opus”.

Tac. Mihai adulmecă mirarea. “Aveam nevoie de autorizația vecinului ca să construiesc, fie și în curtea mea, ceva mai înalt decît garajul pe care-l aveam deja. Nu aș fi făcut un etaj, ci doar un parter puțin mai înalt pentru că  aș fi beneficiat de spațiu pentru instalații”, rîde Neșu. Continuu să tac. Prind greu sensul, mă simt ca o cutie de Cola care bate morse la finalul lumii, cum să se opună un vecin ca un om invalid să-și înalțe o cameră?!

Mihai explică liniștit, se înțelege bine cu vecinul, “e normal pentru că i-aș fi făcut umbră în curtea lui, aici fiecare rază de soare contează, plus că ar fi scăzut valoarea proprietății și nu e corect, eu nu mă gîndisem la asta, așa că l-am înțeles”.

Îmi legăn picioarele pe banca din parcul bucureștean de unde vorbesc cu Mihai la telefon, mi-a înghețat fundul și e o poveste cum n-am mai auzit și pe care m-am gîndit să v-o spun astăzi, de ziua țării noastre.

E o țară care ne joacă atîtea farse, dar pe care, în fond, și noi o descurajăm parcă în fiecare zi, refuzîndu-i regulile. Abia cînd ajungem departe de ea, chiar și în inima suferinței, ne transformăm și acceptăm ceea ce aici, pe malul nostru de lut, n-am accepta niciodată. Am protesta, am spune că e inuman, am obține o excepție în numele unui destin pe care l-am declara dramatic și învins. Am sfîrși prost, am strica regula și am transforma și viața unui om într-un motiv de condescendență, ceea ce e aiurea, de vreme ce, vorba unui cititor, “văzînd cît de frumos gîndește Neșu, mie mi-e clar cine e întreg în toată această poveste”.

La mulți ani, România, la mulți ani, Mihai!

Așa arată pagina întîi a Gazetei Sporturilor de astăzi. Ceea ce jurnaliștii susțin de două decenii și ceea ce publicul simte și acuză, iese la lumină într-o manieră amară și limpede din înregistrările DNA: conducătorii de club influențează delegarea și conduita arbitrilor, iar aceștia duc meciurile la rezultatul pe care îl doresc.  Brigăzile fac jocurile în funcție de propriile interese.

De pildă, într-un dialog incredibil dintre Vasile Avram și Cristi Borcea, șeful arbitrilor spune că a fost surprins că propriul fiu, tușierul Valentin Avram, a arbitrat corect o repriză din Sportul - Dinamo 0-2, dar apoi și-a făcut treaba și ”te-a lăsat nonstop”, trimitere către Borcea!

Tot stenogramele arată cum Avram se execută cînd Adrian Porumboiu îi spune ca un arbitru care-l defavorizase la meciul cu CFR Cluj să dispară din Liga 1.

Și tot în ele vedeți cum șeful CCA își codifică limbajul la telefon, cum sponsorul lui Tîrgu Mureș spune că-l va determina pe Mircea Sandu să dea drept de joc unui fotbalist pe care doreau să-l legitimeze și alte episoade de culise.

Stenogramele, pe care le găsiți în ediția tipărită de azi, au fost consultate ieri, în cele cîteva zeci de minute în care au fost disponibile, la arhiva Curții de Apel București și reconstituite de către colegii mei Gabriel Berceanu, Marius Mărgărit și Viorel Tudorache. Reporterii Gazetei au studiat unul dintre cele doua volume de stenograme aflate la dosarul recursului lui Vasile Avram impotriva retinerii pentru 29 de zile, recurs care se judeca azi.

*Pentru a citi dialogul, ţineţi apăsată tasta CTRL şi măriţi imaginea din scroll-ul mouse-ului

De la începutul campionatului, Adrian Porumboiu condamnă neregulile Oțelului Galați și pe ale lui CFR Cluj. Fosta și, crede Porumboiu, viitoarea campioană. Ambele, ca să-i dăm cuvîntul vasluianului, “și-au clădit performanțele pe minciună și pe blaturi”. Repetate zi de zi, oră de oră, pixel de pixel, acuzele au devenit principala temă a Ligii 1. Să nu ne ascundem! Despre asta se vorbește și asta e senzația predominantă a primelor 7 etape din ediția cu numărul 94 din Liga 1.
Din acest moment, există două variante.

Porumboiu va avea o mare problemă legală și de credibilitate dacă e reclamat în instanțele sportive și apoi dat în judecată de cele două cluburi și nu poate proba sentințele pe care le-a avansat deja. Pentru că nu e suficient ca el să cunoască faptele, nu e suficient ca acestea să fie plauzibile, linia de erori ale arbitrilor în favoarea CFR a început iar să se îngroașe!, ci e nevoie să le poată dovedi. El n-a rotunjit metafore, n-a vehiculat ironii, ci a rostit acuze concrete și specifice: “Oțelul a cedat meciul către CFR”, “Clujenii cumpără brigăzile” și tot așa. Sau, dimpotrivă, vine cu probe, cu mărturii ale oamenilor implicați, cu legături evidente și totul se schimbă în favoarea sa. Sportiv și penal, pentru că el descrie fapte penale. Nici un jurnalist, care are, prin definiția meseriei, mai mult spațiu de exprimare, n-a rostit niciodată asemenea incriminări concrete despre cele două echipe precum Porumboiu!

A doua versiune, spre care se merge parcă de la sine, e ca Oțelul și CFR să treacă totul în derizoriu pe ideea că “Porumboiu e nebun”. Starea lui Porumboiu e, însă, irelevantă regulamentar și legal. Nu cum este Porumboiu, ci ceea ce spune și ce poate dovedi Porumboiu devine important.

Varianta hai-că-se-va-termina-și-scandalul-ăsta este încurajată de atitudinea lui Mircea Sandu, cel care, culmea!, avusese dese ieșiri in care explicase că nu se poate continua astfel. El a îmbrățișat ideea europeană că scandalurile de corupție minează încrederea în competiție și că, de aceea, trebuie lămurite rapid, în sens sportiv și, apoi, trebuie lăsată justiția să acționeze. Dar acum tace.

Despre Dumitru Dragomir ce-i de spus? El pare să creadă că e important să se vorbească despre fotbal, nu contează cum. Amîndoi șefii sportului trebuie să fi sesizat, totuși, că numai despre asta se vorbește! O fi vexant pentru Oțelul și pentru CFR să audă de dimineața și pînă seara că sînt corupte, dar pentru fotbal e pur și simplu devastator, ca și cum peste el ar fi trecut un uragan fără nume.

Cu un salariu de peste 3 milioane de euro pe sezon, cu 8 titluri de campion în România, Turcia şi Ucraina, cu palmaresul întregit de promăvările, dar şi de retrogradările din Il Calcio, cetăţean al lumii de la Breaza şi pînă la Brescia, pretutindeni are o casă, un tablou şi un muzeu de văzut, Mircea Lucescu şi-a făcut singur o viaţă “ca afară”.  Nu-şi imaginează nici un “exit” din ea! Ca un Truman Capote adorînd să-şi scandalizeze semenii, pretinde, cu trufia relaxată a bătrinului meseriaş, că mai are oameni şi echipe de încărcat. “Şi antrenorii cum se încarcă?”, îl provoacă, zîmbind Theo Jumătate. Urmează un dialog de 40 de minute în care se trece prin fotbal şi artă, prin Hagi şi Răzvan, şi se încheie cu idee că “există oameni care nu se încarcă dormind, ci aşa cum pot ei, prin muzică, literatură, politică, social…”.

Apoi Lucescu povesteşte momentul în care Bobby Robson renunţă la fotbal din cauza bolii. Într-o bună zi, încărcîndu-se şi încărcîndu-şi coşul într-un supermarket, are o clipă de confuzie şi de iluminare. Se uită în jur şi, în loc să sune la Urgenţe, Robson îşi zice “Ce naiba caut eu aici?!”. După care se întoarce pe terenul de fotbal. Restul îl ştim. Îl ştie şi Mircea Lucescu.

7.000 de vizitatori în medie pe zi are tolo.ro

Şomlea este şocat de reacţiile pe care le-a stîrnit pe blog articolul despre el

Ieri a sunat Adrian Şomlea. Variantă pentru tipar: era contrariat. Versiunea directă: era muci. Citise comentariile de pe blog la articolul de sîmbătă.

– Domnu’ ziarist, nu înţeleg de ce zic oamenii că articolu’ o fu’ comandat?!
- Staţi liniştit, mereu se întîmplă.
- Păi, unde o văzu’ ei aşa ceva?
- Nu trebuie să vadă, dac-aşa cred, nu le schimbă nimeni părerea.
- Eu v-am sunat să vă zic că vă blesteamă degeab’! Bună ziua!
- Aveţi dreptate, da’ asta-i meseria, o zi bună!

Cazul Şomlea
Fotbalistul de Divizia D Adrian Şomlea şi-a pierdut piciorul în 1998, după ce o fractură suferită pe teren a fost ignorată de către medici. S-a ajuns la cangrenă. Pentru operaţiile ulterioare, a fost ajutat de fotbaliştii echipei naţionale. Apoi a ajuns antrenor de copii la echipa unei fabrici din Turda. În articolul de sîmbătă, gsp a scris că, de ani de zile, el primeşte în fiecare lună 300 de dolari din partea lui Gheorghe Hagi, bani pe care Şomlea îi alocă educaţiei celor doi copii ai săi.

107 comentarii erau ieri la prînz pe cazul fotbalistului cu piciorul amputat
30% dintre ele acuzau autorul fie că a dezvăluit subiectul, fie că a făcut-o intenţionat, ca un atac plătit de Hagi la adresa lui Becali

Cei care n-au mai vrut
Zeci de bloguri apar zilnic în România. Dar istoria s-ar putea scrie cu cele care se închid, nu cu cele care se deschid.
Din cauza reacţiilor suburbane ale unora dintre cititori, Adelin Petrişor a renunţat la blogul său, după numai cîteva zile. Este acelaşi jurnalist care s-a dus pentru telespectatorii Antenei 1 pînă în fundul bombelor, oriunde s-au ascuns ele.
Luminiţa Paul, şefa Departamentului Sporturi de la gsp, a rezistat mai mult. Cîteva săptămîni. Apoi a refuzat să mai fie insultată. Vorbitoare de patru, cinci limbi, Luminiţa are o cultură, nu doar sportivă, cu care îi poate bate în orice turnir intelectual pe cel puţin 9 din 10 agresori. Ceilalţi 10% oricum nu au dreptul să o jignească, chiar şi dacă ar fi mai deştepţi decît ea. Dar toţi cred că o pot cafti, la o adică.

Povestea continuă
Colegul de la ProSport, Dorin Chioţea, a fost supus, acum cîteva zile, unei rafale de înjurături. Este redactor-şef şi a terminat Medicina. O facultate de elită, în caz că acest cuvînt mai înseamnă ceva. El nu şi-a închis blogul.
Aşa cum nu şi l-a închis Maria Andrieş, probabil una dintre cele mai valoroase condeie din România de azi şi, aici nu mai există dubiu!, cea mai agresată virtual dintre editorialistele momentului.
Sînt cîteva exemple de pe frontul relaţiei dintre jurnalistul de sport şi publicul său.

“Jurnalismul a fiinţat, întotdeauna, la limita acceptabilităţii sociale. Spre deosebire de alte activităţi, există întotdeauna ceva legat de jurnalism care prezintă în permanenţă probleme şi contradicţii”

Bromley, O’Malley
A Journalism Reader

Cazul Şomlea este prototipul confuziei dureroase. Cînd un om obişnuit se trezeşte în mijlocul înjurăturilor şi suspiciunii semenilor săi, realizează cît de neîntemeiată poate fi reacţia unora. Este singura situaţie în care ziaristul ajunge să fie înţeles.

De ce am scris? Simplu!
Nu e vorba de victimizare. Mulţi dintre cei care au lăudat articolul se găseau în aceeaşi eroare. Ei credeau că a fost scris ca să-l atace indirect pe Becali, ceea ce concorda cu opinia lor.
De fapt, articolul a fost scris pentru că am aflat un fapt, l-am verificat, l-am considerat de interes public şi l-am publicat. Aceasta este meseria. În general, jurnaliştii difuzează informaţii aflate în posesia unor oameni care n-ar vrea să le vadă făcute publice. Dar practicarea acestei profesii nu ajută musai un om, ci pe toţi, printr-un efect social cumulat şi probat pe parcursul a 300 de ani de presă.

În toate meseriile se întîmplă asta. În ciuda a ceea ce credem cînd cumpărăm bilet, un pilot de avion nu e plătit să ne ducă pe noi dintr-un loc în altul, ci să protejeze siguranţa tuturor pasagerilor şi a aeronoavei. După cum, treaba unui director e aceea de a obţine profit, adevăr care sună cinic, dar care asigură resurse pentru salarii, străzi, spitale şi servicii publice.

Ploaia de flegme
Discuţia poate continua la nesfîrşit. Şi, precum la şcoală, participă la ea cei prezenţi, nu absenţii, pe care-i vizează, de fapt. Aceştia din urmă vor continua să se comporte barbar pe bloguri, îngreţoşîndu-i nu neapărat pe jurnalişti, ci pe oameni precum fostul fotbalist, care se nimeresc în ploaia de flegme.

Sau ar mai fi o soluţie:

“Mi-am pus o pereche de ochelari
În ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea
De pe urmă”

Marin Sorescu, “Precauţie”,

Adrian Şomlea vă doreşte o zi bună!

A venit si o parte a celor din strainatate… Ovidiu Predescu, angajatul cu numarul 400 de la Google (acum compania are peste 6.000 de oameni)… Adrian Papacica, de la IMB SUA… pe lista absolventilor, in dreptul mailurilor, se gasesc numele marilor companii care furnizeaza servicii inteligente lumii de azi: Microsoft, Ericsson, Alcatel, Siemens…

O generatie impartita intre Heidelberg, Londra, Geneva, Ottawa, Los Altos, Montreal, Paris, New York, Oakland, Bonn, Roma si alte zeci de orase. Unii au ajuns chiar mai departe… Ecuador, Japonia… Pe lista mai apar Scotia, Grecia, Spania, mari universitati din Europa si America de Nord, aproape toate companiile din Top 20 Romania in dreptul celor ramasi in tara, totusi cei mai multi.

Se intra in sala de sport. Profesorii sint mai emotionati decit elevii. Unii dintre dascali s-au pensionat. Marcel Homorodean (informatica) masoara asistenta si sopteste: “Treaba noastra dintotdeauna a fost doar sa protejam exceptionalul elevilor care au fost admisi aici. Pentru ca ei au riscat totul. Atunci, daca dadeai examen cite 4, 7 sau 10 pe loc si picai, ajungeai la un liceul slab si ratai tot pentru ca nu exista redistribuire in functie de medie!”.   

Profesorii iau cuvintul. Si, in liceul care de 25 de ani cistiga cu regularitate locul 1 pe tara, conform olimpiadelor nationale si internationale si mediilor de admitere (anul acesta ultima medie este 9,51!), are loc una dintre cele mai neasteptate scene.

Discursul dascalilor este nu neaparat politizat, dar cu trimiteri catre scena publica.

Virgil Ilis (matematica): “Ati intrat in liceu printr-un examen mai dur decit oriunde! Ati dat treapta a doua printr-un alt examen tare!  Bacalaureatul a fost serios. Apoi, intrarea de la facultate a fost teribila! Nu le mai permiteti celor care n-au dat nici macar un examen serios in viata lor sa vorbeasca in numele vostru! Pentru copiii vostri nu lasati Romania sa se becalizeze si sa se vanghelizeze!”.

Grigore Ilie (fizica): “Sa ne refacem condusi de voi!” 

Tot despre diferenta dintre elite si ceea ce se intimpla la nivelul deciziei in Romania, despre nivelul scolii si despre nevoia examenului de admitere au vorbit Armand Martinov (matematica), Ion Rizescu (romana), Rodica Cherciu (informatica), Silvia Moraru (chimie, directoare), Ioan Popa (fizica), Sorin Tudor (informatica) si ceilalti profesori prezenti.

Vazindu-i, citeai orgoliu amestecat cu frustrare. De-a lungul a aproape trei decenii le-au trecut prin miini mii de elevi. La fel se intimpla cu colegii lor de la numeroasele scoli foarte bune din Romania. Dintre acesti absolventi, unii au plecat. Dar nici macar cei ramasi nu se vad! Profesorii muncesc zi de zi cu niste tineri pe care-i simt si-i formeaza capabili si, totusi, deciziile care le afecteaza inclusiv viata lor de dascali sint luate mereu de altii!

Aceasta nu e doar povestea promotiei 1987 a colegiului Tudor Vianu. E povestea tuturor.

“Dragii mei,
multumesc ca sunteti alaturi de mine. Din pacate, se pare ca se doreste supendarea mea si pe net, iar din acest motiv site-ul este atacat in mod constant. Libertatea voastra de exprimare a deranjat. Obiectivul acestor atacuri este sa opreasca discutiile voastre, sa ne inchida gura. Nu trebuie sa va lasati descurajati, nu trebuie sa-i lasati sa va cenzureze canalele de comunicare! Exprimati-va parerile in continuare atat pe acest site cat si pe alte blog-uri si forumuri. In Romania sunt aproximativ 30.000 de blog-uri, aratati-le ca voi aveti puterea! ”
Traian Basescu

Siteul lui Traian Băsescu

Peste 100 de opinii au fost postate la articolul “Te uiti si zîmbeşti ”. In majoritatea covirsitoare, ele duc catre doua variante, opuse ca idee si aproximativ egal repartizate numeric:

1. In goana dupa senzational ProTV a gresit pentru ca a suprapus tragerea la sorti a Ligii Campionilor cu stirile care, in conceptia unora dintre voi, sint excesiv de violente.
2. ProTV a procedat bine, iar articolul nu e decit sublimarea invidiei de origine corporatista ca Antena 1 n-a luat Liga Campionilor.

Malitia din tonul articolului se referea nu neaparat la post, ci la realitatea pe care o traim. Suprapunerea acestor lumi, cea in care stam, si cea a Ligii Campionilor, spre care aspiram, a creat efectul ametitor descris in ziar.

ProTV a facut alegerea de  a combina vizual cele doua realitati. Una mica si gratioasa, a Ligii, incearca sa se nasca in burta celei mari, infinit mai dura si pe care o traim in fiecare zi.

Despre asta am intentionat sa scriu si in aceasta cheie propun sa fie citit articolul. Evident insa, voi puteti descoperi noi sensuri si puteti comenta oricum atit transmisia TV respectiva, cit si articolul.

Va multumesc pt reactii. Astept mesajele voastre. In primul rind pe cele critice ))::