Urmarea? Băieții veseli n-au închis acoperișul care ne-a costat 25 de milioane de euro și în arenă s-au revărsat tone de zăpadă, cînd mai e o săptămînă înaintea meciului de Europa League dintre Steaua și Twente. “N-am avut ce face. Nu erau condiții ca să se închidă acoperișul”, au explicat cei din Primărie.

Niciodată nu sînt condiții, cu asta ne-am lămurit! Tichia stadionului e inutilă, exact cum a comunicat în scris Primăriei consultantul Cătălin Crețu de la Louis Berger, adresă datată 9 aprilie 2008 și descoperită de Gazetă. Dar de ce să asculți sfatul unei firme plătite, la rîndul ei, cu 1,5 milioane de euro cînd poți să crești factura cu 25 de milioane?!

Apropo, cînd toate aceste supracheltuieli se puneau la cale, între noiembrie 2007 și iunie 2008, știți cine era directorul economic al Primăriei conduse de Videanu? Tînărul și eminentul ministrul de finanțe din noul guvern al României, Bogdan Drăgoi, pus să gestioneze azi un buget de criză al întregii țări! “Profesioniști excepționali”, după cum i-a caracterizat premierul. Sigur. Profesioniști excepționali fără realizări profesionale excepționale nici în privat, nici în serviciul public. În privința risipei de la stadion, administrația Videanu a luat decizia, cea a lui Oprescu a semnat contractele, trăiască nașul mare!

Revenind la zilele noastre, pe mușuroiul de zăpadă înghețată din burta Național Arena Spitsbergen s-au înălțat două declarații monumentale. Prima aparține acelorași subordonați ai lui Oprescu care au dat iama în iarbă cu lopețile.

Ei au spus că să nu-i mai batem la cap cu închiderea acoperișului “pentru că dacă nu era deschis, ar fi intrat mai multă zăpadă pe porți și printre inelele stadionului, din cauza curentului”. De fapt, în incompetența lor senină ca noaptea polară, oamenii au dezvăluit adevărul. Românii au plătit cu 190 de milioane de euro singura construcție de pe glob în care plouă, ninge și bate vîntul mai mult cu acoperiș decît fără acoperiș!

Cînd am sesizat, încă înainte de inaugurare, că stadionul de cinci stele, hai, lăsați-ne!, este neînchis și lipsit de izolația care aduce spectatorilor confortul normal al unei arene moderne, ni s-a spus că avem ceva cu Oprescu. Între timp, a început să plouă pe scaunele unor sectoare întregi, iar oamenii suportă, meci de meci, curentul, frigul și vîntul. Pînă la urmă, se va face desigur și izolarea stadionului, asta dacă arena nu va primi numele “Antibiotice Iași”. Dar vor fi cheltuiți alți bani!

A doua declarație a oferit-o Dumitru Dragomir, care a zis că să mai terminăm cu tevatura asta caraghioasă. Șeful Ligii zice că pe 16 februarie, la Steaua – Twente, va fi bine în tribune, pentru că oamenii se vor încălzi unii în alții. Unde mai pui că respirația a 55.000 de români va înmuia aerul de deasupra stadionului.

Președintele Ligii rostește și el un mare adevăr. De la Videanu la Oprescu și de la Dragomir la Dragomir, l-am numit de două ori pentru că are dublul mandatelor oricărui om politic, ei tocmai pe asta se bazează. Ca în multpremiatul film documentar Calea Împăratului, în care migrația pinguinilor regali devine obiectul unei epopei emoționante și dureroase, asta sîntem și noi: niște pinguini disciplinați, mărșăluind eroic, generație după generație, generații crescute greșit, în subcultura sacrificiului, îndreptîndu-ne spre o Antarctică pe care o finanțăm cu firea noastră temperat continentală.

Un cititor a reacţionat la acest text » “Stadionul nostru e amărît, afară sînt condiţii superioare la stadioane din ’95″

Nici nu se terminase prima repriză de la Haifa că orgoliul nostru o luase la fugă pe străduţele albe, în pantă, care compun oraşul aşezat ca un pinten înfipt în albastrul de cerneală al Mediteranei. Era 3-0, incredibilă dezonoare pentru echipa care de 25 de ani apără ea însăşi onoarea fotbalului românesc.
Levy mai spusese ceva, cînd plecase elegant de la Steaua. “Fotbalul nu e o poveste despre cum aduni 11 oameni pe un teren, ci o istorie despre spiritul de echipă”. Nimic memorabil, de acord, dar ceva atît de rar acum la Steaua!

“Maccabi are fotbalişti care joacă împreună de cel puţin 4-5 ani, care se cunosc şi se respectă. În Ghencea nu se întîmplă deocamdată asta”. În minutul 71, se făcuse 4-0 la Haifa. Pe Steaua o dureau toate improvizaţiile şi tot amatorismul din ultima vreme. Toate valurile migratoare de jucători şi de antrenori la care se referea Levy. Toate stadioanele rotite ameţitor, toate vestiarele unde jucătorii, dacă-i laşi singuri, nici nu ştiu cum să ajungă la teren, aşa cum se trezesc oamenii buimaci în camerele de hotel, căutînd uşa de la baie.

Ilie Stan se pietrificase pe bancă, ai lui jucau în 9 contra 11. Ilie Stan este acelaşi antrenor care, cînd Levy vorbea despre lipsa de organizare, venea optimist la Steaua şi declara: “O scot la capăt 100%”.  Uite că e 5-0! Pentru că nu asta-i ideea în sport. Nu e suficient să o scoţi la capăt, să te descurci, să aştepţi o minune sau să ştergi totul în etapa a opta şi să o mai iei încă de două ori de la zero pînă la finalul campionatului!

Nici nu se terminase ruşinea şi patronul plecase deja. Normal! Se dusese să inventeze roata încă o dată.

În minutul 65 la ŢSKA – Steaua jucătorii se busculau în zona reclamelor. Urîtă, gălăgioasă şi slabă echipă! Microbiştii din Sofia merită compătimirea colegială de dincoace de Ruse.

În minutul 73, Tănase îi pedepseşte definitiv şi trage cortina peste meci. Felix Drăghici, care pentru mine rămîne comentatorul #1, pentru cei care l-am văzut pe Stoicikov jucînd e cam tîrziu să ne schimbăm gusturile la scriitori, atacanţi, vin şi comentatori, aşadar Felix şarjează şi spune că “trebuie să recunoaştem că ŢSKA a fost cel mai puternic adversar din acest baraj al echipelor noastre”. Ba nu recunoaştem!

Cel mai greu adversar se bucura la Cluj, mirat că a eliminat pe Gaz Metan Mediaş, după ce a tremurat pînă în final. Austria Viena e o echipă mult mai fluidă decît ŢSKA, iar ceea ce a făcut Gazul, eliminînd pe Mainz şi suflînd pînă la epuizare în flacăra violetă a vienezilor, merită reverenţa şi, de ce nu, scuzele sincere ale jurnalistului.

Acum cîteva luni, în căutarea unei echipe normale, obişnuite, am nominalizat în două articole Mediaşul drept echipa banală a Ligii 1. Am greşit. Regret.

Puştai şi trupa lui au avut cel mai dificil traseu dintre echipele noastre şi au muncit cu adevărat din greu şi frumos. Putem discuta despre cel mai tare adversar, dar cred că sîntem de acord că surpriza se numeşte Gaz Metan.

E, pînă la urmă, doar o părere, desigur. Comparaţiile fac parte din farmecul fotbalului. Steaua are un merit indiscutabil, onorează de decenii fotbalul nostru, dar ŢSKA a fost un adversar fără personalitate in joc, care şi-a făcut singur viaţa imposibilă. Ceea ce nu s-a întîmplat, ştiu că lista este riscantă, nici cu Austria Viena, nici cu Sparta Praga şi nici măcar cu Vorskla Poltava, ucrainenii care au confirmat că Dinamo nu are nervi europeni şi nici nu-i va avea pînă cînd clubul nu scapă din lanturile celor 40 de acţionari care-l tîrăsc după ei în căutarea  peşterii lui Ali Baba.

Asta înseamnă, în fond, cultură fotbalistică, ceea ce se păstrează cînd se schimbă antrenorii, jucătorii şi echipamentul. Cînd totul dispare, rămîne încrederea roş-albaştrilor în faptul că sînt cei mai buni din România. Indiferent că au început în teren cu Voinescu sau Duckadam, cu Vasile Iordache sau Tătăruşanu, toate generaţiile Stelei au adunat puncte pentru campionat şi respect pentru numele clubului.

În această seară rece, chiar şi Anghelov şi Surdu şi-au abandonat rolul de rîndunele şi s-au bătut ca doi taloneri. Adevărul e că italienii au jucat mereu din drop, ca la loviturile de picior din rugby. Încîlcită echipă. Şi norocoasă, ştiam acest lucru şi cînd secundele treceau cu 0-0 pe tabelă. Au atacat scrîşnit, noi ne-am retras multumiti si speriati, cu ochii pe tabelă, vechi ritual national al esecului premeditat. Ne-a costat din nou!

Pentru ca, în cele 5 minute de prelungire, intr-un teren pustiit de bucurestenii retrasi mioritic in propriul careu, Napoli a presat pina a înscris printre ruinele speranţei steliste, gol nedrept, incredibil, dar gol perfect anuntat, gol de 1-0 care ne ia primăvara, lăsîndu-ne doar onoarea in plină tactică deliberată de acceptare a nenorocirii.

Desigur, nimic nu s-ar întîmplat fără gestul gentil al lui Pepe Reina. Portarul de la Liverpool şi de la Harrods s-a repezit spre minge ca-n “Goana după cadou” şi sfera a mers atît de încet încît s-a plictisit şi a lăsat-o să-i alunece printre picioare. Nimic de înţeles. Un gol atît de urît şi de frumos”, vorba comentatorilor.

Un gol de care Steaua avea nevoie ca să meargă la Napoli de la egal la egal. Apoi a venit bara lui Kyrgiakos şi neputinţa lui Liverpool de a-şi încălzi finalul. Sigur că englezii sînt ca şi calificaţi, dar de multă vreme “cormoranii” n-au părut o echipă atît de anapoda. Asta însă ne interesează mai puţin. Cadoul se va juca în preajma Sărbătorilor într-unul dintre cele mai fierbinţi oraşe ale fotbalului european: la Napoli.

Echipa a reintrat în cărţile calificării, felicitări!, însă jocul include multă întîmplare în el, heirupuri şi o binecuvîntată şansă. Fotbalul are nevoie şi de ele uite că Liverpool a bătut pe Napoli, steliştii sînt cu adevărat norocoşi!, teoretic dispută locul al doilea cu italienii, însă pentru asta Lăcătuş trebuie să aducă mai multă consistenţă în interiorul unei trupe cu multe personalităţi, puştisme şi speranţe.

Steaua a fost net sub Utrecht, deşi golul gazdelor a fost anulat corect, nu protestaţi!, găsiţi o grafică clară în ziar şi pe gsp.ro. Dominaţi şi poticniţi, şansa ne-a trimis bezele dintr-o dată, atunci cînd gazdele au înscris în propria poartă. Ceea ce ne ţine în viaţă. Bine că am evitat nu înfrîngerea, ci adevărata dramă.

Da, adevărata dramă ar fi fost sîmbătă şi duminică dimineaţa, atunci cînd copiii lor ies la fotbal pe terenuri cu verde luminos şi ud, înconjuraţi de părinţi care îşi beau cafeaua din termosuri. Atunci se vede diferenţa.

Problema noastră nu stă nici în jucători, nici în bugete, ci în muncă. Nu ne place, pe cuvînt că nu ne place munca în fotbal. În Olanda miroase a bălegar, a parfum şi a oameni care şi-au scos ţara de sub ape, la noi e plin de pile, de  slujitori ai patronilor de club şi de jucători care poartă banderole pe care ar trebui să le vadă în vitrină.

Bine, de acord, un egal nu e o înfrîngere, dar avem două puncte din trei meciuri şi sîntem ultimii din grupă.

Vineri dimineaţa, pasagerii curselor care plecau din Otopeni spre întreaga Europă s-au îmbarcat cu mîna la nas. Un martor ocular povesteşte că a văzut mizerie, geamuri sparte şi a simţit şi un miros de sticle prăbuşite dinspre bar, ca atunci cînd intră pistolarul cel dibaci în Saloon.

Simplu. Joi noaptea, fanii lui Napoli s-au retras din România, după meciul cu Steaua,  otrăvind sticlele de Martini şi pîrjolind toaletele. “Ne-au luat prins surprindere şi au afişat o furie necontrolată”, povesteau angajaţii. Ultraşii italieni au fost violenţi şi s-au îmbrîncit cu personalul de pe “Henri Coandă”.  Desigur, ştirea nu va face turul agenţiilor internaţionale şi nu e nici o victimizare provincială cînd observăm asta. Pur şi simplu, ştirea va rămîne aici, între noi.

Huliganii aparţin unui singur popor. Bătăuşii lui Napoli sînt egali în perspective lor rudimentară cu cei din România. “Ne-au alergat cu bîtele prin taxiuri”, au spus ziariştii italieni. Să povestească reporterii televiziunilor româneşti ce au păţit în Croaţia, la Split! Cei care nu s-au pus sub protectţia poliţiei au ajuns la un pas de lapidare.

O diferenţă există. Totuşi. Dacă suporterii Stelei ar fi produs evenimente asemănătoare pe orice aeroport din Peninsulă, informaţia s-ar fi prelins, groasă şi stereotipă, în valul de confirmări al faptului că românii fac numai porcării.

Să ne înfuriem că avem această imagine, dar să ne bucurăm că putem încă privi lucrurile cu nuanţe şi cu echilibru. Steaua va juca un stadion cu porţile închise, asta e, să nu fie mai mult de atît!, iar fanii lui Napoli s-au făcut de rîs pe Otopeni. Cam un million de oameni, ziar plus net, vor citi această informaţie.

Firul răbdării se va subţia, zi după zi. Tot entuziasmul vostru clocotitor, din seara revenirii Fiarei, entuziasm care l-a lipit de microfon pe Costi Mocanu, pentru şeful ProTV un comentariu e un deliciu între două şedinţe de business, acest entuziasm se va întoarce împotriva antrenorului. Dar nu pentru că aşa se întîmplă în fotbal. Nu!

Din alt motiv. Publicul din Ghencea, probabil nu tot, dar o bună parte a lui, mai are foarte puţine în comun cu fabuloasa cultură sportivă de acum 20 de ani, o cultură care a decăzut nu doar pe arena Stelei, ci şi pe celelalte stadioane. In Ghencea, dar si pe Dinamo, la Craiova, in Giulesti sau in Trivale, oamenii priveau jucatorii, ii cintareau si ii judecau dupa un tur, nu dupa un meci. La fel si pe antrenori. Suporterii priveau indelung executiile, le gustau si sufereau alaturi de fotbalisti atunci cind prindeau o zi proasta. Si prindeau si astfel de zile!

Cu nerăbdarea de azi a tribunei, nerăbdare care a măturat la fel de mulţi antrenori ca şi Becali, Emerich Ienei nu prindea în ’86 semifinala cu Anderlecht. Voi poate nu vă amintiţi, dar Costi Mocanu vă poate confirma. Tipul a vazut mii de partide la viata lui. Cînd Steaua a jucat cu Honved, în Ghencea, Detari a avut o bară şi stadionul a îngheţat. Altfel se putea scrie istoria. Apoi, cu finlandezii de la Kuusysi, oamenii lui Ienei au dominat steril şi au terminat la egalitate, în faţa unui stadion plin, frustrat şi demn. Nimeni n-a huiduit.

Da, istoria putea curge altfel şi acum. De la 3-0 s-a ajuns la 3-3. Răsucit şi implorat, prelungit aberant, timpul n-a cruţat rezultatul şi în minutul 7 de prelungiri a fost învins magicul număr 7! Steaua – Napoli 3-3! Acum v-aţi revărsat nemulţumirea, justificat, spre arbitru. Dar, în curînd, se va întoarce spre numărul 7.

Diferenţele între epoci şi între generaţiile din teren sînt mari, e riscant să compari, însă o lege de fier, de sudoare şi de sînge a fotbalului spune că nici o echipă mare nu s-a născut dintr-un public mic. Acum aţi fost formidabili, dar, la 3-4 în loc de 3-3, aţi fi strigat De-mi-si-a?! Nu mie, vouă daţi-vă răspunsul!

Vorbeam despre Piţurcă. Da, el este autorul moral al selecţei bazate pe tehnicitate. A căutat jucători de un anume tip şi de aceea i-a fost mai uşor succesorului său să reconstituie stilul prin excelenţă rafinat al echipei. Chiar dacă nu se mai înghit, credeţi-ne că aşa stau lucrurile în spatele  măştii reciproc politicoase!, Piţurcă şi Ilie seamănă ca viziune fotbalistică. Aşa am putut vedea agresivitatea deşteaptă a Stelei în faţa unui Liverpool surprins că mai pot pasa şi alţii în emisfera nordică.

Păcat! Păcat că în partea a doua Steaua n-a mai avut puterea de a ataca şi de a spera. Aşa, rămînem fără puncte după prima rundă şi fără a-i plăti lui Hodgson gestul ambuscat de a flutura, după golul de 2-1, mîna desfăcută, “le dăm cinci!”. Phuuuh! Aţi avut două penalyuri. Unul la care v-am pasat noi şi cel de-al doilea la care arbitrul a decis nu cu fluierul, ci cu microscopul. Dar ne-au batut rau pina la urma, asa ca nu le mai poti spune nimic.

O observaţie pentru Ilie. Rapid şi experimentat, cu meciuri în UCL şi la “naţională”, poate că Apostol ar fi putut aduce mai multă gravitaţie pentru “galbeni” la mijlocul terenului. Desigur, e mai uşor să fii jurnalist. Englez e de preferat. Cîştigi la scor şi cînd joci modest.