Era 6 august 2011 şi bucureştenii au dat buluc să vadă Naţional Arena. S-a spus că au fost 100.000 de oameni, greu de relatat exact, aparatul de propagandă profesionist şi involuntar în favoarea lui Sorin Oprescu funcţionează ca un brici multimedia. Rade tot şi, spre deosebire de al altora, se bazează pe puterea lucrului făcut.

Noaptea s-au auzit motoarele de la reflectoare şi o lumină albă s-a ridicat deasupra oraşului, anunţînd gurguii de fotoni pe care aveau să îi vadă mai apoi clujenii sau ploieştenii, alţi credincioşi ai noilor stadioane, ridicate la scurt timp după cel din Capitală.

Prin televiziune, net şi ziare, senzaţia de noutate, amestecată cu uimire mîndră şi cu întrebarea năroadă a unui vecin sau a unui jurnalist, “Dar cît au costat?“, “Mai taci, nene, bine că le făcură!“, senzaţia de piept umflat a survolat ţara, lăsînd inimile oamenilor să bată în voie.

În acest timp, în noaptea de 6 spre 7 august s-a jucat un meci fără cronică, cu un rezultat sec şi discret, un scor neconsemnat nici măcar pe cubul spînzurat de acoperiş, care fusese şi el aprins, precum  un uriaş moţ de Crăciun avant la lettre. O excentricitate în fond, dar cine a mai băgat de seamă? Oamenii îşi jucau meciul cu stadionul. Pentru că, sosiţi duminică dimineaţă să strîngă maldărele de peturi aruncate şi ambalajele de ciocolate mîncate la miez de noapte, muncitorii au ridicat din umeri: “Tari ăştia de la primărie, au angajat deja  o altă firmă de salubritate!“. Era curat lună.

Numai că nu, de data asta gunoierii nu pierduseră contractul. Pur şi simplu, puhoiul de români traversase aşteptarea întîlnirii cu civilizaţia sportului fără să arunce un gunoi în urmă. Dintr-un  stadion întreg, abia s-au umplut cîţiva saci menajeri. Cît o scară de bloc într-o seară de Sfîntul Ştefan, uitaţi-vă cîte deşeuri se strîng, ambalajele au ajuns a doua noastră piele!

Naţional Arena a asistat la un joc încheiat cu o remiză, o partidă neaşteptată, un egal imposibil de imaginat. Români egal civilizaţie.

Aşa s-a scris meciul acesta tăcut şi, împreună cu el, aşa se prefigurează promisiunea lui 2012.

Nimeni nu creditează anul pe care îl începem azi cu prea multe şanse. Nici de viaţă, nici de performanţă sportivă, cam de nimic. Un an întîmpinat cu muţenie şi temeri. Dar 2012 înseamnă, în sport, paradele globale ale Jocurilor Olimpice şi Campionatului European de fotbal. Plus renaşterea amînată a echipei naţionale. Mai înseamnă primăvara europeană a Stelei şi lupta din Liga 1, unde procesoarele echipelor şi ale patronilor se bat între ele pe viteză şi putere ca în industria IT. 2012 va fi, din nou, anul lui Lucian Bute, cu provocările care aduc frumuseţea boxului la un nivel de care n-am mai avut parte.

Poate că sportul nu are resurse ca să însenineze un întreg orizont vineţiu pentru români, dar exemplul stadioanelor va lăsa urme. Felul evoluat în care publicul a reacţionat în noile arene, revenirea familiilor şi a copiilor către fotbalul live, să păstrăm deoparte agresiunea de la Petrolul – Steaua ca pe o consecinţă a unor complicităţi!, toate acestea arată că potenţialul de civilizaţie al unui popor îl afli dacă pui acel popor într-o condiţie de speranţă, nu într-una de umilinţă.

Sportul îşi secretă, în bulbii săi mereu umezi, graţia de a sintetiza lecţiile personale şi colective. Vorba unui înţelept părinte de la Biserica Icoanei care s-a oprit acum ceva vreme la finalul unei slujbe şi s-a adresat credincioşilor: ”Degeaba vă rugaţi, dacă nu faceţi ceva! Rugăciunea trebuie ajutată cu viaţă şi atunci puterea ei va creşte înmiit”.

Stadioanele acestea există, proba civilizaţiei a fost trecută cu fapte de viaţă şi toate acestea întăresc speranţa într-un 2012 demn.      

Louis Berger: ”Am scris Primăriei că acoperișul stadionului este neeconomic!”

S-a întîmplat în lungul șir de zile asemănătoare, în care doar norii care enervau cerul orașului făceau diferența. “În fiecare dimineață veneam pe șantierul de la stadion și, întîi, îmi beam cafeaua în baraca din Parcarea C”, povestește Cătălin Crețu.

În vîrstă de 44 de ani și de profesie inginer constructor, șeful echipei de consultanți ai corporației americane Louis Berger, firmă angajată de Primărie pentru a superviza construcția Național Arena, răsfoia agale hîrtiile de pe birou, în aroma măcinată a dimineții. “În unele perioade, era singurul moment liniștit al zilei. Apoi începeam turul șantierului, împreună cu oamenii constructorului”. Zi de zi, cîte una dintre cele aproape 1.500 de dimineți cîte a strîns Crețu pe stadion pînă azi. Zile dure, zile de dispută monotonă cu echipa constructorului, cearta obișnuită din care, pînă la urmă, se înalță zidurile; o zi ca oricare alta.

Dar pe aceea și-o va aminti.

Dimineața banilor mulți
Cînd i-a picat sub ochi “documentația pentru autorizația de construcție”, inginerul nu a realizat imediat.
Dar a văzut și a doua hîrtie de pe birou: “Memoriul tehnic”. Primăria intenționa să pună acoperiș stadionului! Auzise ceva, dar acum era oficial. Vor acoperiș retractabil. I se cerea părerea.

Max Bogl nici nu se terminase proiectul și, în acea zi ploioasă de aprilie, totul se dădea peste cap pentru oamenii lui Cătălin Crețu, cei care jucau, printre altele, rolul de diriginți de șantier, de interfață între Primărie și Max Bogl.

Ei, cei de pe șantier, măcar știau. Pentru contribuabilii români însă, neștiutori, începea o cursă a înarmării de lux, o cursă silențioasă la capătul căreia aveau să descopere că un stadion de aproximativ 100 de milioane de euro, cît li se promisese că va costa, va fi regăsit la final la peste 185 de milioane de euro.

Cel puțin 25 de milioane de euro s-au comis în acea dimineață.

“Am trimis o adresă în care mi-am exprimat opinia în privința acoperișului. Primăria a decis altfel. Vom vedea dacă eu am greșit atunci”

“Nu am primit nici un răspuns”
“Pe 9 aprilie 2008, i-am trimis doamnei Aurora Abas, reprezentantul Primăriei în proiect, o adresă”. Crețu citează din adresa aflată la dosar. “I-am scris că «acoperișul retractabil reprezintă variantă neeconomică în condițiile în care poate fi folosit numai în timpul verii și în cazul ploilor ușoare»”. Și ați primit un răspuns?

Crețu e ferm. “Nu, nici un răspuns”. Nici măcar unul verbal?. “Nu!”. Crețu spune că “m-am simțit obligat profesional să dau în scris acea opinie față de acoperiș”.

1,5 milioane ca să nu-l asculți
O firmă-consultant, plătită, conform lui Bogdan Hreapcă, directorul actual de investiții al Primăriei, cu o sumă de aproape 1,5 milioane de euro, îți semnalează că intenția ta n-are sens economic și totuși mergi mai departe!

Dar nu doar că mergi mai departe, dar și prezinți această variantă de a merge mai departe cu acoperiș și cu 25 de milioane de euro în plus drept “unica variantă, pentru că altfel am fi plătit reproiectarea și alte daune care ne-ar fi dus la același preț, așa că am mers pe varianta cu acoperiș, votată în Consiliul General”. Citat tot din Hreapcă, cel care a preluat din mers investiția în 2008, o dată cu schimbarea lui Adriean Videanu cu Sorin Oprescu.

Cum s-a trimis ordinul din 2007?
Aici apar mai multe neconcordanțe, pe care Gazeta va insista pînă le va lămuri. Aurora Abas emisese, într-adevăr, către Max Bogl un ordin de reproiectare cu acoperiș în 2007.

Nu am descoperit însă Hotărîrea Consiliului General pe baza căreia Abas a trimis acest ordin, așa cum susține Hreapcă. Dar am găsit altceva.

Videanu a cerut mărirea de preț
În locul răspunsului la adresa în care descuraja investiția în acoperiș, omul lui Louis Berger primește în baraca sa gri, pe 29 mai 2008, o hîrtie prin care Primăria îi spune că se va face acoperișul retractabil! “Vă atașăm hotărîrea…”.

Este Hotărîrea numărul 234, a Consiliului General al Municipiului București din 8 mai 2008, semnată de Maria Roxana Cosma și Tudor Toma. În Hotărîre, valoarea crește de la 411 milioane de lei, aprobați în 2006, la 513 milioane de lei!
E posibil ca aceasta să fie, de fapt, hotărîrea, ceea ce schimbă total datele problemei, pentru că înseamnă că, pînă în acel moment, Direcția de Investiții n-avea nici o bază legală să ceară constructorului o reproiectare cu acoperișul de 25 de milioane de euro.

În fața Consiliului General din 8 mai 2008, primarul Videanu a pledat pentru creșterea investiției, iar Direcția de Investiții a întocmit un referat pro acoperiș. Deși expertul angajat avusese altă opinie. A fost reflectată și opinia lui, scrisă, în fața reprezentanților bucureștenilor? O altă întrebare la care vom obține răspuns și-l vom publica.

“Poate să plouă oricît, acoperișul rezistă”
În privința acoperișului, opiniile sînt și azi împărțite. Din baraca lui care intră în a patra iarnă, Cătălin Crețu, de la Louis Berger, spune că “se va vedea dacă eu am avut dreptate trimițînd acea adresă”. Adresă ignorată.

Dinspre Primărie, Bogdan Hreapcă, cel care a preluat investiția după povestea din mai 2008 și a semnat apoi actul adițional prin care s-a realizat acoperișul, afirmă sigur pe el că “acoperișul rezistă oricărei ploi și furtuni dacă e închis înainte să înceapă ploaia. Iar în privința zăpezii, nici o problemă, poate ninge oricît, acoperișul suportă”.

“Și nu v-a fost frică?” îl întreb pe Bogdan Hreapcă. De aici reluăm discuția. De la întrebarea dacă nu i-a fost teamă. De ce teamă?

Pentru că stadionul Național Arena fusese contractat inițial la 411 milioane de lei și el, directorul de investiții în vîrstă de 35 de ani, abia numit de cinci zile în funcție în vara lui 2008, după ce devenise amic cu Oprescu junior și se declarase sedus de planurile lui Oprescu senior, el dă verde constructorului Max Bogl să meargă înainte pe un alt proiect decît cel din contractul semnat. Contract care era încă în vigoare, nemodificat.

În noua și scumpa variantă, acoperișul retractabil și cubul-tabelă adăugau investiției 100,34 de milioane de lei. Pentru acești bani, cuvîntul lui Bogdan Hreapcă a ținut loc de un act adițional, care va veni mai tîrziu, se va numi Actul Adițional 3 și îl va semna tot el. 

- Nu mi-a fost teamă. Întăream verbal un ordin de reproiectare, care la rîndul aplica o hotărîre a Consiliului Local. Noi, la Primărie, sîntem executivul care aplicăm ce decide Legislativul, adică oamenii din Consiliu. O delegație condusă de Vladimir Sommer (foto stînga), șeful de cabinet al primarului Videanu, văzuse în 2007 acoperișul la Frankfurt, îi plăcuse și Consiliul aprobase să facem și la București la fel.

- Am înțeles. Dar pentru finala Europa League, pe care ați invocat-o, nu era nevoie de acoperiș. Există stadioane Elite fără acoperiș. Ați decis “Mergeți înainte!” angajînd costuri de zeci de milioane de euro.
- Da, dar chiar dacă am fi renunțat la ideea acoperișului, pierdeam aceste zeci de milioane.

- Explicați, vă rog.
- Inițial, e adevărat că proiectul fusese fără acoperiș. Însă, după vizita lui Sommer, s-a votat și s-a trimis către constructor acel ordin de reproiectare. Asta înainte să apar eu în Primărie. Cînd am venit eu, în 2008, reproiectarea cu acoperiș era deja realizată de către Max Bogl.

- Dar nu se apucaseră să lucreze. În vara lui 2008 abia se începea lucrul pe stadion.
- Aveți dreptate. Însă erau costuri angajate. Dacă reveneam la proiectul fără acoperiș trebuia să plătim, probabil în instanță, în primul rînd proiectul cu acoperiș.

- Adică cel care a costat aproximativ 10% din construcția finală, cam 16 milioane de euro?
- Exact!

- Nu mai revin la dezacordul de principiu că ne-a costat 16 milioane un proiect neoriginal, cu multe similitudini cu cel de la Frankfurt. Observ doar că Max Bogl nu avea un act adițional ca să reproiecteze.
- Chiar și fără act adițional, cu ordinul venit de la noi ne-ar fi învins în instanță. Deci urma să plătim degeaba 16 milioane de euro despăgubiri. Plus alte milioane, probabil vreo 10, tot despăgubiri.

- De ce?
- Pentru că se apucaseră să toarne piese pe care le puteau folosi doar la proiectul cu acoperiș. Cu acoperiș, tot stadionul e gîndit altfel. Produseseră stive întregi de piese de beton turnat, dintre care doar 40% mai puteau refolosi.

- Și costau 10 milioane de euro acele piese pe care nu le-ar fi putut refolosi constructorul?
- Da, costau enorm!

“Dacă alegeam în 2008 varianta fără acoperiș ar fi trebuit să plătim despăgubiri către Max Bogl egale cu prețul acoperișului. Am decis să merge înainte așa”

- Deci ați mers înainte.
- Era singura variantă legală. Altfel, am fi atras costuri de despăgubiri fără rost. Ne-am gîndit, am făcut calcule, dar legal nu puteam face altfel.

- Dacă intrați în Consiliu cu o altă propunere și era votată atunci era legal fără acoperiș.
- Da, dar v-am explicat, riscam procese, despăgubiri. De fapt, cele două variante de care vorbiți, cu acoperiș și fără acoperiș, deveniseră una singură în vara lui 2008. Plus încă ceva fundamental, cel mai important: riscam o întîrziere de cel puțin 4 luni, iar UEFA ne avertizase că dacă nu avem stadionul gata în august 2011 ne iau finala Europa League din 2012.

Scurtă întrerupere pentru descifrarea unui model de cheltuire a banului public
Ping-pong-ul argumentelor e fără sfîrșit. La un moment dat se intră în cerc și nu mai obții nici o informație pentru tine și pentru public. Am învățat asta din sutele de interviuri cu funcționarii de stat, de la cei mici și pînă la președintele țării.

Există un tipar al acestui tip de creștere a valorii unei investiții în România. Un tipar cu care m-am întîlnit ca jurnalist în peste 20 de ani de meserie. Am îmbătrînit în acest cerc în care patinezi în gol.

PASUL 1 » SEMNĂTURA OMULUI INVIZIBIL
Cineva, cu o poziție relativ minoră, semnează o hîrtie care angajează instituția pe bani mulți. În acest caz funcționarul s-a numit, potrivit lui Hreapcă, Aurora Abas, de la investiții. Dacă te uiți pe organigrama Primăriei, Aurora Abas venea pe al patrulea nivel executiv. Al patrulea! Din biroul ei, pe care foștii colegi și-l amintesc plasat lîngă librăria Eminescu, a pornit ordinul de reproiectare. Apoi, persoana a fost mustrată, ”am băgat-o în comisia de disciplină” și a dispărut din peisaj.

În dosarul Ridzi, funcționarul a fost un director de la achiziții, Dan Toia. Și el a plecat înainte de finalizarea contractului. Ca și Abas.

Într-un alt caz, al controlului ANRMAP la MTS pentru acțiunea “2 Mai”, doi inspectori i-au albit pe cei din minister și apoi au dispărut și ei rapid din ANRMAP.

Urmele acestor oameni sînt protejate, rareori li se află destinația și aproape niciodată nu vor să vorbească despre trecut. Doar sînt amintiți cînd e cazul prin declarații, eventual ca să li se dea niște semnale.

Șirul anonimilor silențioși, care schimbă de fapt cursul istoriei bugetare, e nesfîrșit și aproape identic ca model. Acum aproape 15 ani, în cazul Piatra Arsă, l-au pus pe cabanierul Casandrescu să semneze creșterea investiției pînă la cote care au provocat investigația jurnalistică, intervenția Curții de Conturi care a constatat prejudiciul și apoi un lanț inutil de procese. Totul de la semnătura unui cabanier. “Băteau cu pumnul în masă ca să semnez eu”, avea să povestească șeful complexului sportiv la o afinată.

PASUL 2 » INEVITABILITATEA PREŢULUI MARE
După aceea, instituția nu mai poate reveni în cheltuielile planificate și se duce înainte pe spirala prețului. Nici nu există vreo voință de a reveni la costuri mai mici.

Cei care continuă se prezintă drept prizonierii unui singur scenariu, rezultat din faptele predecesorilor și din cadrul legal. “Ne obligă legea” este replica standard.

PASUL 3 » SUCCESUL FINAL AL OMULUI NOU
În asculți, îi privești, uneori îi placi, sînt din ce în ce mai tineri, mai inteligenți și mai puternici, anturați de consilieri și de firme specializate în imagine, firme peste firme, firme care se ocupă de presă, firme care se ocupă de net, firme de PR care au legături politice și de business, și-i înțelegi.

Între timp, au învățat și lecția de a lăsa ceva în urma lor, adevăr incontestabil și lovitură formidabilă în orizontul așteptărilor mici al unei populații mulțumită să spună, precum o izbăvire, “Poate fură, dar măcar fac ceva!”.

Toate aceste întîmplări care au ajuns la depășiri de sute de milioane de euro, numai în sport sînt sute de milioane de euro pe an!, devin elogii pentru adaptarea la legalitate dar insulte pentru noțiunea de bună guvernare.

PASUL 4 » UNDE SE DUC BANII
În spatele lor stau, la mize mari, marile companii. Unele sînt din străinătate. Ele își permit acest joc pe bani mulți, bani care vin din impozitele românilor, bani fără culoare și fără miros pentru ele, bani în numele cărora codurile etice se duc naibii.

Așa se nasc unele din micile și dintre marile averi autohtone, așa se învîrt motoarele partidelor și așa sucombă motorul cu iluzii al alegerilor libere și, mai ales, ceea ce se scrie foarte puțin sau deloc, așa se obțin profiturile corporatiste în România sau se mută direct în afară. Vom reveni pe această temă, cu Max Bogl și cu alte nume, nu, nu e stîngism de criză, este realitate cinică, realitatea care rămîne după ce-ți bagi dinții în marțipanul discursului de piață în model metropolă – colonie.

Vom reveni, oricum ei știu deja asta, la resursele pe care le au la dispoziție e o joacă să afle tot ceea ce facem, dovadă și ușurința cu care au monitorizat în timp real drumul Gazetei la Frankfurt!

Ce reprezintă Bogdan Hreapcă în tot acest mecanism? Un om decent, după propriile promisiuni, exasperat de bătaia de joc la adresa bucureșteanului de pînă la mandatul Oprescu, “șeful meu pe care-l respect și-l iubesc”. Nu e nicicum un tip-preș, am văzut pe fețele celor din Primărie atracția magnetică la auzul numelui Sorin Oprescu.

Hreapcă nu dă vina explicit pe cei dinainte, dar din faptele povestite rezultă că a preluat un proiect întîrziat, deja umflat ca preț și prost gîndit de Adriean Videanu și de echipa acestuia. Un proiect care nu prevăzuse nici măcar turnicheții de la intrarea în stadion sau mobilierul interior.

- Cît a costat mobilierul interior?
- 18,4 milioane de lei.

- Deci pînă în 5 milioane de euro, depinde de cursul din momentul facturării.
- Să știți că la Frankfurt a costat 18 milioane de euro.

- Ce include mobilierul interior?
- Scaunele din sălile stadionului, mesele, mobilierul vestiarelor…

- Ați fost vreodată la DNA?
E surprins de întrebare. Îşi ia timp.
- Pentru stadion? Să știți că, pentru stadion, Curtea de Conturi nu a scris nici o observație negativă cînd a făcut controlul pe 2010. Acum o lună am primit raportul. Au fost observații la alte investiții, dar nimic la stadion.

- Despre DNA v-am întrebat.
- Am fost o dată, m-au întrebat ceva despre o licitație la una dintre școlile recondiționate. Nu știu în ce calitate m-au chemat, a fost o invitație amabilă, așa. Nu semnasem nimic, licitația nici măcar nu se ajudecase. M-am interesat și, apoi, le-am trimis o hîrtie procurorilor în care le-am zis că blochez investiția ca să nu greșesc. M-au chemat din nou…

- Adică ați fost de două ori.
- Da. M-au chemat din nou la DNA și mi-au spus că pun presiune pe actul de justiție. Nici vorbă! Numai că nu vreau să fac ceva interpretabil. Eu, unul, nu cred în teoria că DNA face dosare la comandă politică. Cînd mi-am asumat statutul de funcționar public am știut că risc să fiu chemat cîndva și, dacă voi fi chemat în chestiunea stadionului, ceea ce nu cred, mă voi duce, nu am nimic, dar nimic!, de ascuns.

E calm și-mi arată cifrele stadionului de la Frankfurt. “Apropo de comparație, să știți că noi am demolat un stadion, ei, nu”. Mă mir. Mă mir că încearcă asta, pînă acum s-a menținut în zona lucrurilor ușor de verificat și agreate de ambele părți. “Nu e așa, domnule Hreapcă. Și la Frankfurt au demolat vechiul stadion. Plus că ei l-au făcut extrem de funcțional”. Vă propun să vedem continuarea comparației, făcută de colegii mei Viorel Tudorache și Cristian Preda!

“Da, dar Bucureștiul are un alt regim seismic, lucru care ridică mult costurile, cu cel puțin 30%”, adaugă el. Așa e, are un alt regim de proiectare seismică. Vom reveni, nu e nici o grabă.

CITEŞTE ŞI:
» PARTEA 1 / Stadion made in România la preț de Germania!
» PARTEA A 2-A / Upsss. A trecut acceleratul!

“Da, v-am pregătit cifrele”. Mă blochez. N-am cerut încă nimic și persoana cu care vorbesc, una dintre cele care se ocupă de imaginea lui Sorin Oprescu, spune că are deja răspunsuri la întrebările nepuse.

Discuția continuă prin același tunel al oglinzilor. “Știm că ați fost la Frankfurt ca să vedeți stadionul”. Îi simt zîmbetul, dincolo de telefon. Da, așa e, colegii mei Viorel Tudorache și Cristian Preda au documentat la Frankfurt dosarul Commerzbank Arena, modelul după care s-a construit Național Arena din București.

“Știam încă de săptămîna trecută”, insistă omul lui Oprescu, încîntat de avansul pe care-l are. Îi cer o întîlnire cu Bogdan Hreapcă, directorul care a răspuns în ultimii ani de investiția din București. Interlocutorul se amuză discret, acea discreție a oamenilor care, cînd apar într-o încăpere, îi domină pe ceilalți, făcîndu-le concesia să nu le arate fățiș: “Bogdan e și el pregătit”. Desigur, Bogdan e și el pregătit.

Așa a început runda de discuții cu oficialii Primăriei, Gazeta mai făcuse una în martie 2011, despre Național Arena.

Și, de fapt, reprezintă cea mai bună introducere posibilă. Pentru că ea a stabilit raportul de forțe. Discutăm cu o primărie puternică, ce cheltuiește anual aproape un miliard de euro, mai mult decît aproape orice companie privată din România, și discutăm cu Max Bogl, o influentă firmă de construcții din Germania. Și amîndouă au făcut în așa fel încît să știm de la început cu cine discutăm!

De fapt, despre ce vorbim? Despre un stadion care fusese cîștigat prin licitație și apoi contractat la 100 de milioane de euro și care a ajuns aproape la un preț dublu, cu amenajările din jur, nu toate definitivate sau bugetate pînă acum.

Discutăm despre faptul că, folosind aceiași bani cheltuiți la București, nemții au construit o gară feroviară, cu peroane și toate amenajările, și au tras un capăt de tramvai la stadion. Noi am pus o placă nouă la stația de tramvai dinspre Bulevardul Basarabia.

Apare Bogdan Hreapcă. E tînăr, nu-și arată cei 38 de ani, e de succes și zîmbește.

Faceți cunoștință cu Bogdan Hreapcă, directorul de investiții care s-a ocupat de stadion » A lucrat în asigurările de risc, a condus o companie și a venit în primărie, cîștigînd acum 3.500 de lei ”pentru bucureșteni și pentru Sorin Oprescu”

Deși nu e un tip cu aparență sportivă, Bogdan Hreapcă parcurge imponderabil cele 22 de trepte și pătrunde în spațiul grandios al intrării VIP. “Cînd am terminat stadionul ăsta și am văzut oamenii în tribună am simțit că am trecut o piatră de hotar în viața mea”, spune el. Reformulează pentru că a simțit că folosește persoana întîi singular. “Știu că spun «Am făcut stadionul» ca și cum l-aș fi făcut singur. Mi-a atras atenția și soția”, surîde directorul care se mișcă natural prin atriumul de la Național Arena. E reprezentantul proprietarului. Iar proprietar e primăria.

“Soția lucrează și ea în primărie?”. E nițel mirat, dar își păstrează zîmbetul. “Da, Andreea are o firmă de PR. A lucrat pentru Sorin Oprescu în primărie, dar fără bani”. De fapt, nimeni nu pare a cîștiga bani, o va arăta discuția, sîntem o țară în care sigur e că doar unii plătesc, dar fără ca nimeni să cîștige. Aceasta e singura certitudine! Unii plătesc. Singurul lucru sigur.

În rest, o arată construcția acestui stadion care a șocat și bucurat România, nimic nu e sigur, lucrurile se schimbă, e suficient ca cineva să trimită un fax, veți vedea, și investiția o cotește spre alte zeci de milioane de euro, iar oamenii care își sacrifică carierele și timpul și care decid pe aceste zeci de milioane sînt plătiți prost, extrem de prost, cel mai prost de pe întreg stadionul.

- De cînd sînteți directorul Direcției de Investiții și Dezvoltare din Primăria București?
- Din vara lui 2008.

- Ce ați făcut pînă atunci?
- Am terminat ASE-ul și am făcut asigurări. M-am specializat în străinătate pentru asigurări de risc.

- Explicați-mi, vă rog, ca unui copil de zece ani ce făceați.
- De pildă, ca să vă dau un caz real la care am lucrat, au loc inundații și producția unei fabrici de bere din Cehia este periclitată. Fac parte dintr-o echipă care merge la fața locului, analizează tot contextul și elaborăm un document cu sute de pagini în care arătăm toate vulnerabilitățile fabricii, de la cele naturale pînă la cele tehnologice sau economice.

- Și ce funcție aveați cînd ați ales să vă angajați în primărie?
- Eram președinte – director general la London Brokers, o firmă de asigurări.

- Cîștigați bine.
Se lasă puțin pe spate. Nu e nevoie de nici un calcul.
- Numai din bonusul de final de an luam cam 100.000 de euro.

- Asta înseamnă că, împreună cu salariul, depășeați o medie de 12.000 de euro pe lună.
- Da.

- Și acum cît cîștigați?
- 3.500 de lei pe lună.
Trage aer în piept și răspunde la întrebarea nenăscută și implicită.
- Da, știu ce vreți să mă întrebați. De ce am făcut asta? Pentru că am vrut să fac ceva pentru bucureșteni. Mă săturasem, ca bucureștean, ca lucrurile să stea într-un anume fel. Și aveam 35 de ani în 2008, deci eram la vîrsta cînd îmi puteam permite asta.

“Eu sînt apolitic, dar am acceptat să vin și pentru Sorin Oprescu, cel care cred că merita să conducă orașul”

- Concret, cum ați ajuns să lucrați pentru Sorin Oprescu? E adevărat că-l cunoșteați pe fiul acestuia, Mircea?
- Da, eu am început la Asirom și apoi am lucrat împreună cu Mircea Oprescu la Interamerican. Eu eram șeful unui departament, iar Mircea Oprescu a devenit șeful unui departament medical, cînd Interamerican a făcut primul spital privat, Euroclinic.

- Cum v-ați defini relația cu Mircea?
- Amici. Ieșim împreună, soțiile s-au cunoscut, dar nu facem concediile împreună, nu sîntem genul acela de prieteni vechi.

“Am fost amic cu Mircea Oprescu, băiatul primarului, și am rămas amici, nu mi-am schimbat viața după ce am fost angajat la primărie”

Cum și-a adăugat Național Arena acoperișul și multe alte lucruri neprevăzute în contractul inițial » Povestea liniștită a unor întîmplări senzațional de birocratice și îngrozitor de scumpe

Bogdan Hreapcă se oprește puțin. “Pot să vă întreb și eu ceva?”. Înclin din cap. “Interviul este despre mine sau despre stadion?”. Acum zîmbesc eu.

- Sînteți șeful Direcției de investiții și dezvoltare din cea mai mare primărie a țării. Și sînteți un om puțin cunoscut. Cîți bani vă trec anual prin mînă?
- Cam 300 de milioane de lei în 2011.

- Deci undeva la 70 de milioane de euro. E răspundere mare, merită să fiți cunoscut.
- De acord, știam asta cînd am devenit funcționar public. Dar să știți că numele meu nu e legat doar de stadion, lucru cu care oricum mă mîndresc, ci și de repararea și extinderea Teatrului Tănase, de Teatrul Excelsior, de cele 102 școli reabilitate din proiectul finanțat parțial de Banca Europeană…

- Și aceste 102 școli cît au costat?
- Cam 220 de milioane de euro.

- Aproape cît stadionul.
- Stadionul a fost mai puțin, 178,8 milioane dacă luăm cursul din decembrie 2009.

- Dar parcarea n-o puneți?
- Cea care se face acum?

- Da, acea parcare, cu ea se va urca spre 190 de milioane de euro. Plus că veți mai băga bani. La Frankfurt, de pildă, mare parte din stadion e închis cu geamuri exterioare.
- Și la noi se poate asta. Dar aș vrea să revenim la școli, pe care le terminăm în 2012. Apoi mai e parcarea de la Universitate, făcută în parteneriat public-privat, pasajul de la Charles de Gaulle… Toate s-au făcut sau s-au început în acești ani și m-am ocupat de ele.

“Cred că e corect să recunoaștem că mandatul lui Sorin Oprescu va rămîne drept unul al investițiilor. Iar stadionul are un preț corect. Dacă e un stadion prea scump pentru România, asta e o altă discuție”

- Să ne întoarcem la stadion, vă rog. Cînd ați aflat că vă veți ocupa de el?
- În 2008, la cinci zile după numire m-am întîlnit cu cei de la Max Bogl. Erau pe picioarele din spate. Adică supărați! Vorbesc despre Max Bogl Germania, care participase la licitație cu divizia lor civilă din Germania, nu la reprezentanța din România. Stadionul a fost adjudecat de o entitate condusă de Max Bogl Germania, cu care s-a asociat și firma italiană Astaldi.

- Și de ce erau nervoși?
- Pentru că se încurcaseră lucrurile. Ei demolaseră stadionul vechi, apoi supraînălțaseră pentru că se greșise studiul inițial.

- Cine îl greșise?
- Cei angajați de primărie. Așadar Max Bogl înlălțaseră cu peste un metru și, apoi, se porniseră să facă proiectul construcției, dar a intervenit ceva și primăria a cerut modificarea.

- Ce a intervenit?
- Foștii șefi…

- Adică șefii de la investiții din mandatul primarului Videanu?
- Da, exact. Vă explic. Licitația a fost una cu ofertă alternativă. Adică cîștigătorii au zis: “Vă facem stadionul cu numărul de locuri, cam 50.000, ca acum, și cu anumite caracteristici sportive și funcționale pe care le cereți, dar după un proiect pe care îl alegem noi și vi-l dăm la aprobat”. Au ales modelul de la Frankfurt și așa s-a semnat contractul.

- Pe o sumă de ceva peste 100 de milioane de euro.
- Da. Erau 411 milioane RON în 2007. Și apoi s-a întîmplat sincopa de care vă vorbeam.

Doamna care a trimis ordinul
- Ce sincopă?
- O echipă de la primărie a văzut stadionul din Frankfurt și a zis să facem și noi acoperiș retractabil, ca la nemți. Au aprobat asta în Consiliul General, numai că nu s-a semnat o anexă la contract, un adițional, cum ar fi trebuit, ci li s-a trimis nemților de la Max Bogl un ordin de reproiectare.

Ne oprim puțin. Aici este momentul în care, conform relatării, prețul stadionului o ia razna. Pînă în acest moment se semnaseră doar două acte adiționale, primul doar pentru o schimbare de sediu, iar al doilea pentru ridicarea terenului stadionului din cauza pînzei freatice, cam 2 milioane de euro. Și la ridicarea terenului sînt multe discuții, “a fost doar pretext pentru o umflare de preț și ca să nu mai arunce ce rezultase din dărîmarea vechiului stadion”, susțin unele surse, vom reveni, dar acum să urmărim firul gros al poveștii.

Așadar, o delegație din mandatul Videanu merge la Frankfurt, vede acoperișul și cere să se facă la fel și la București.

100 de milioane de lei a costat acoperișul și cubul-tabelă, dar au crescut imediat și alte costuri pentru că a fost nevoie de reproiectarea stadionului!

- Și cine a trimis ordinul?
- Aici e o problemă. Nu neapărat legală, dar cum să spun… N-aș zice mai mult acum. Cert e că li s-a trimis, parcă inițial prin fax, acest ordin de reproiectare fără să se modifice contractul. Iar acoperișul însemna și alte lucrări de sprijin pe care s-au apucat să le facă și a căror continuare se impunea de la sine.

- Cine a semnat și a trimis ordinul?
- O doamnă, director-adjunct al direcției de investiții care atunci era sub direcția de dezvoltare…

- Să rezumăm, vă rog. O persoană de pe al patrulea nivel ierarhic al instituției semnează și trimite constructorului un ordin care crește prețul cu 100 de milioane de lei noi plus alte costuri rezultate de aici. Sînt peste 30 de milioane de euro. Am înțeles corect?
- Da, dar exista decizia Consiliului. Am băgat-o pe această doamnă în Comisia de disciplină cînd am venit eu la conducere. Între timp a și plecat. Se numea Aurora Abas, dar să n-o transformăm într-un acar Păun.

- Deci aceasta era situația cînd ați venit dumneavoastră în 2008 în primărie.
- Da, prima cărămidă la noul stadion s-a pus în acea vară. Max Bogl era nervos pentru că nici nu terminase proiectul inițal și i se ceruse reproiectarea, prin ordinul despre care v-am vorbit. Dar nu se semnase nimic. M-au întrebat ce să facă. Le-am zis să meargă înainte pe formula nouă, cu acoperiș. le-am zis că vom semna mai încolo un act adițional.

- Și nu v-a fost frică?

Răspunsul lui Bogdan Hreapcă, cum s-a scumpit mai departe stadionul, de ce a costat mobilierul interior aproape 5 milioane de euro și alte peripeții, toate în ziarul de mîine.

Citesc ce s-a întîmplat cu baschetbalistul american de la Giurgiu. Mă uit în jurul meu, citesc presa româna şi olandeză. Aici nu este loc de «Butoane», numele clanului care conduce Giurgiu. La cea mai mică ameninţare a libertăţii sau siguranţei cetăţeanului, o plîngere la Poliţie, întemeiată, şi nu există “pardon” sau excepţie! Cu siguranţă, acte de violenţă există peste tot, dar nu clanuri care controlează străzile vreunui oraş. Statul olandez nu acceptă aşa ceva. De ce Statul roman acceptă, Cătălin?

Ştii că în Olanda, de exemplu, dacă eşti amestecat în vreun fel cu lumea criminală, afaceri nu tocmai legale şi aşa mai departe, oamenii te dau la o parte, chiar dacă conduci maşini luxoase? Asta pe lîngă faptul că aici trebuie să demonstrezi cu acte cum ai obţinut respectiva maşină. Şi dacă nu poţi demonstra de unde ai banii, problemă! Problemă care nu se rezolvă nici cu «butoane», nici cu relaţii de rudenie cu politicieni. De ce, Cătălin, în România interlopii conduc?”

Aşa e, Răzvan. Baschetbalistul american Hardy Chauncey a fost lovit vineri spre sîmbătă noapte cu pumnul de un interlop, într-o discotecă din Giurgiu. A căzut şi a rămas nemișcat. Nimeni n-a intervenit. Cînd a apărut ambulanţa de la SMURD, bodyguarzii clubului le-au spus medicilor doar că e băut. Motiv pentru care, deşi există cu siguranţă proceduri medicale clare și deși era fără cunoștință, sportivul a fost transportat şi pus doar pe perfuzii, fără analize detaliate ale capului.

Abia după 5 ore, în dimineaţa zilei de duminică, Chauncey a fost trimis la un spital din Bucureşti, unde i s-a făcut tomografie, dar a fost tîrziu. A murit. Scriu asta după ce i-am încurajat pe români să-şi doneze banii deductibili către SMURD. Mîine aş face la fel! Dar SMURD și spitalul din Giurgiu sînt datori cu o explicaţie pentru ceea ce s-a întîmplat. Şi nu, nu în faţa Ambasadei Statelor Unite, ci în faţa celor care le finanţează activitatea: cetăţenii români.

UPDATE: Raed Arafat, remarcabilul fondator al  SMURD și azi secretar de stat în Ministerul Sănătății, a ieșit în fața presei și a descris comportamentul greșit al medicilor de la Giurgiu față de baschetbalistul american.

Medicii din Giurgiu sînt doar o verigă în tot acest lanţ al fricii. Colegii lui Hardy au plecat, nimeni nu l-a însoţit la spital. În faţa Poliţiei, nimeni nu recunoaşte că a văzut momentul pumnului fatal.

Astfel încît, la întrebarea ta, dincolo de explicaţii istorice, economice, de sistem democratic şi de civilizaţie, toate netulburat aşezate în biblioteci care se întind de la Bucureşti la Haga, acum îmi trece prin cap un singur răspuns: de frică, Răzvan, de frică sîntem aşa!

Peste tot simți frica. Frica poliției, frica paznicilor cu tricouri negre care ar trebui să-i ocrotească pe ceilalți, frica autorităților, frica oamenilor obișnuiți, frica de zi și frica de noapte, frica privindu-te în ceafă atunci cînd ești în mașină și frica strecurată răcoros pe la glezne cînd mergi pe jos, frica la zile de sărbătoare și frica banală, de fiecare dimineață, frica politicienilor de oameni și frica oamenilor de Putere, frica tuturor, întinzîndu-se ca un vis spre marginile arse de teamă ale lumii.

Şi, continuînd să ne temem, aşa vom rămîne.

Îţi mulţumesc pentru mesaj!

Nu, chiar nu! În comisie, oricît de frumos ar suna, Popescu nu reprezintă nici România, nici pe el însuși, ci regulamentele pe care le apără și le aplică. De acord, are timp să învețe detaliile lucrului la Nyon, însă misiunea trebuie asumată rapid și explicit, fără confuzii și bîlbîieli.

Mai important, în urma acestei rocade Lupescu – Popescu rămîn un mare regret și un adînc mister. Prima inserție a Generației de Aur în federația a cărei bunăstare ea a întemeiat-o a eșuat. Sandu și compania au lucrat bine cu “tricolorii” cît timp aceștia au fost în iarbă, dar predarea ștafetei s-a amînat surprinzător, după ce cel puțin trei dintre numele importante – Lupescu, Prunea și Prodan – nu s-au integrat în sistem sau au intrat în buclucuri penale din postura de oficiali ai FRF.

De ce s-a rupt alianța? Nimeni nu spune asta clar, dar e limpede că, la un moment dat, Sandu și Lupescu au jucat diferit. Cine a fost ingrat și cine trădat, cine a vrut putere și cine a practicat-o discreționar, acestea sînt culise ale oricărei comunități profesionale, care la FRF au escaladat nevrotic pînă au făcut imposibil lucrul împreună.

Timpul va desluși motivele și faptele vor ieși, una după alta, la iveală. Atunci vom vedea dacă Lupescu l-a săpat într-adevăr la UEFA pe aparentul său binefăcător Mircea Sandu sau dacă, dimpotrivă, Sandu a fost cel care, deranjat de ascensiunea lui Lupescu, a pornit conflictul și l-a tranșat.

În ce măsură e vorba și de influență, și de bani, nu doar despre putere pură, chiar și asta se va afla. Pe acest fond vine Gică Popescu și e nevoie de toată stăpînirea sa de sine ca să facă altceva decît s-a reușit pînă acum.

E primul mesaj al lui Mihai Neşu pentru prieteni şi suporteri, la două luni şi o săptămînă de cînd fotbalistul de 28 de ani al lui FC Utrecht şi-a fracturat coloana la un antrenament şi a rămas imobilizat.

Zilele lui Mihai curg monoton. Aşa cum spune el însuşi, “fac progrese cu paşi mici”. La început a fost senzaţia de arsură pe care doctorii şi pacienţii paralizaţi o descriu ca pe mesajul retrezirii la viaţă a enigmaticului mecanism nervi-muşchi. În cazul lui, mîna dreaptă e cea care s-a întors parţial. Apoi, au venit exerciţiile pentru degete, unul după celălalt, oră cu oră, reluate mereu şi mereu.

Uneori trec ani pînă cînd corpul sau un traseu al lui îşi reia funcţiile motrice. “Nu vreau să anticipez prea mult”, spune bărbatul din clinica de la Utrecht. Nimeni nu ştie cît va dura, ne transmite el.

Nici o zi nu e o zi pierdută. Firesc, noi înţelegem mai greu. Pentru că, de partea asta obişnuită a vieţii, folosim fără efort furculiţa, ne acoperim gura cînd tuşim sau ne aplecăm alene să aruncăm ciorapii în coşul de rufe, strîngîndu-i înainte în pumn şi activînd astfel instinctiv mai mulţi muşchi decît ne gîndim. Mergem, alergăm, iubim, suferim şi facem entorse cînd nu sîntem atenţi. Acesta ni se pare riscul maximal. O gleznă sucită.

Lui Mihai i s-au luat dintr-o dată. Nu pe rînd, nu una da şi alta nu. Toate dintr-o dată!

Fiecare dintre noi pierdem la un moment dat enorm. Întrebarea nu e dacă, ci cînd. Toţi pierdem şi, în acel moment al durerii acute, ne recîştigăm un soi de pace care vine din durere care ajunge la limită, din epuizare.

Ceva ni se ia. Întotdeauna ni se ia! Sănătatea, viaţa, un om drag, un viitor posibil. Neavînd de ales, ne întoarcem către suflet, cel care a fost acolo mereu, profund şi tăcut. Zilele pierderii sînt zilele în care ne mişcăm cu încetinitorul, în care lumea îşi reduce zgomotele, ca şi cum o mînă invizibilă dă mai încet sonorul străzii şi al vocilor. Înaintăm lent printr-o lucire atenuată şi celor din jur le părem absenţi.

De fapt, sîntem prezenţi. Mihai o simte cel mai bine acum. Devenim chiar Prezenţă. Deşi imobilizat, bărbatul din salonul alb olandez e mai aproape de el însuşi decît mulţi dintre cei din secta Norocoşilor şi Grăbiţilor.

Zilele trec greu, dar nu degeaba. Cu faţa spre interiorul său şi descoperindu-se gînd după gînd, Mihai Neşu trăieşte fiecare răsărit de soare. Acestea nu sînt zile pierdute.

Într-o seară ceţoasă de 28 ianuarie 1986, imediat după ce naveta Challenger arsese în aer, luînd cu ea vieţile a şapte astronauţi, un bărbat a venit în faţa naţiunii perplexe şi tăcute. Pentru prima oară, americanii suportau dispariţia oamenilor în Spaţiu. Din biroul său de la Casa Albă, preşedintele Ronald Reagan a rostit unul dintre cele mai tulburătoare discursuri auzite vreodată. A vorbit despre “o pierdere naţională”. A ţinut să se adreseze direct “elevilor din toate şcolile Americii, care iubesc Spaţiul, dar se tem acum” transmiţîndu-le că, “oricît de greu e de acceptat, uneori durerea se întîmplă”. Pentru că pierderea este parte a vieţii. Şi pentru că, în ciuda a ceea ce pare injust în destinul lor, oamenii merg înainte, loviţi şi curajoşi totodată.

Preşedintele a încheiat cu o imagine culeasă dintr-un poem al unui aviator prăbuşit în cel de-al doilea Război Mondial. “Cei şapte astronauţi nu vor fi uitaţi niciodată. Îi vom ţinem minte aşa cum au fost azi dimineaţă, cînd şi-au luat la revedere de la noi, alunecînd apoi din legătura ursuză a Pămîntului pentru a atinge chipul Domnului”. Şapte oameni şi-au întins degetele ca să simtă chipul lui Dumnezeu.

La fel, degetele lui.

Nimeni, nici Dragomir, nici Sandu, nici Ioan Becali cînd ne amenința că “vă fac de la brîu în jos”, nici Crin Antonescu pe vremea cînd conducea MTS și apăra frauda de la Piatra Arsă, nici guvernul Năstase apărîndu-i pînă în pînzele albe pe șeful Loteriei și pe George Copos, nici Dan Voiculescu atunci cînd și-a numit amicul mediocru șeful sportului, de era să politizeze pînă și Agenția Națională Anti-Doping, nimeni, așadar, n-a îndrăznit să ne ia mai de proști decît cuplul de cheltuitori ai banilor europeni alcătuit din Rudel Obreja și Elena Udrea.

Ca să justifice cele aproape 2 milioane de euro din fondurile comunitare pe care ministerul Elenei Udrea îi bagă în gala lui Lucian Bute, cei doi au inventat o realitate paralelă. Ei pretind că meciul va fi urmărit de 400 de milioane de oameni. Nici măcar nu s-au gîndit că aceste cifre sînt ușor comparabile. Nunta regală a prințului William a fost urmărită de 300 de milioane de oameni și a fost transmisă în 180 de țări. Asta în timp ce cele 80 de țări anunțate inițial de organizatorii galei lui Bute s-au făcut, de fapt, 8!

La fel de ușor se pot demonta ficțiunile din contractul dintre ministerul condus de Elena Udrea și sereleul lui Rudel Obreja. Ei pretind că sosirea lui Bute va aduna 5 milioane de telespectatori. Abia s-a strîns o treime din audiență, dar duplicați, adică neluînd în calcul că sînt aceiași oameni care au urmărit știrea la ore și la posturi diferite. Se poate face și calculul unicilor. Dar ce folos?

Logica, adevărul și bunul simț, bunul simț al numerelor și al experienței, nu au nici o putere în fața unei mascarade care, cu cît e mai evidentă, cu atît cere minciuni mai mari în apărarea ficțiunii.

“Bute e un mare campion luat ostatic”, mi-a spus, acum cîteva zile, un fost sportiv iconic. “Nu avea nevoie de toată această minciună”, a mai zis el, frecîndu-și încheietura măcinată de praful medaliilor olimpice.

Așa e. Bute nu avea nevoie, dar Elena Udrea și Rudel Obreja aveau nevoie. Dar, urmărind ce se întîmplă, nu știi exact de ce, chiar și în țara tupeului mereu învingător, vezi cum plutește senzația că uriașa sfidare de a pune steagul Uniunii Europene pe afișul unei gale profesioniste de box cu cifre inventate li se va întoarce împotrivă.

Știrile nu sînt incomode sau comode, sînt știri.

Octavian Morariu, șeful olimpismului românesc, a cerut public, într-un interviu acordat cititorilor Gazetei, “aceiași bani, 5 milioane de euro, pe care statul îi îndreaptă către gala de box profesionist a lui Bute, și pentru cei 100 de sportivi români care vor merge la Jocurile de la Londra din 2012″.

Morariu și-a fondat cererea pe sumele cerute de 17 federații care au constatat că li s-a terminat bugetul. Cîteva exemple. “Handbalul și gimnastica au nevoie de 250.000 de euro pe un an pînă la Olimpiadă. Canotajul vrea 1 milion de euro. De mai puțin are nevoie federația de kaiac-canoe, cam 45.000 de euro”.

În total, nevoile suplimentare olimpice ale federațiilor, însemnînd pregătirea sportivilor, antrenorii și medicii, urcă la 4 milioane de euro. “E anormal ca statul să finanțeze o competiție sportivă, indiferent despre cine e vorba. Mai ales cînd sportul românesc abia reușește să-și trimită sportivii olimpici la competițiile de calificare”, spune Elisabeta Lipă, președintele Federației de Canotaj. Canotajul este socotit printre sporturile cele mai scumpe, pentru că echipamentele, condițiile de pregătire, efortul și numărul sportivilor dintr-un echipaj ridică mereu costurile.

300.000 de euro închirierea și masa
Așa se explică 4 dintre cele 5 milioane de euro cerute de Morariu de la Guvern. 1 milion presupune participarea propriu-zisă la Londra. Mai întîi, deplasarea cu avionul și echipamentul de prezentare. Dar calculele se închid. Pentru că hrana și cazarea delegației oficiale, cam 120 de oameni cu sportivi, tehnicieni, medici și însoțitori, intră în obligația organizatorilor britanici, care-i găzduiesc pe toți în Satul Olimpic al Sportivilor. Acolo, masa și casa sînt gratuite. Cazarea este civilizată, dar simplă, la nivelul unui cămin curat din Vest. Mîncarea, în schimb, este variată și nelimitată.

Ceilalți oficiali olimpici de rang înalt sînt, la rîndu-le, invitați ai Comitetului Internațional Olimpic și vor locui în centrul Londrei, la hoteluri de 5 stele.

Și atunci, restul banilor? Morariu răspunde: “Aproape 300.000 de euro reprezintă închirierea și operarea Casei României”.

“Nu mi-e rușine să o invit și pe regină”
COSR a închiriat și plătit din fonduri proprii, pînă cînd și dacă statul îi va da banii necesari, un mic hotel din centrul Londrei, numit 30 Pavilion Road, “plasat chiar în spatele magazinului Harrods și la doi pași de Hyde Park”. “E un butic- hotel cu 10 camere”, îl descrie Morariu. 250.000 de euro reprezintă chiria pe aproximativ trei săptămîni, iar 30.00 de euro costă funcționarea “pentru că, din economie, vom aduce personalul de la Izvorani și vom lua mîncare de la supermarketuri”. O cameră în regim hotelier la “30 Pavilion Road” costă 180 de lire pe noapte, dar românii închiriază tot hotelul.

Dacă știrile sînt neutre, calculele par incomode. 10.000 de euro pe zi nu e mult? Morariu susține că nu. “Francezii au închiriat o clădire cu 7 milioane de euro, evident mult mai mare. Noi avem o relație bună cu Comitetul olimpic britanic și ei ne-au recomandat o soluție mai ieftină”. 10.000 de euro pe zi e ieftin? Morariu spune că e bine. “Avem nevoie de o reprezentare corectă și de ținută. Casa va fi deschisă tuturor românilor ca să se întîlnească acolo și cu sportivii. E cea mai ieftină Casă a României de la ultimele Olimpiade”, pretinde el. “Aici nu mi-e rușine să o invit și pe Regină”, adaugă. Și terasa de pe hotel nu e prea mult? “Nu”, zice el.

Ce e Casa României?
Casa unei țări pe perioada Jocurilor e un soi de ambasadă olimpică. Acolo nu locuiește nimeni dintre sportivi sau oficiali. Este un loc unde se organizează întîlniri între comunitatea românească și oamenii din delegație, fie că sînt sportivi sau foste glorii. Tot acolo vin invitații altor comitete olimpice naționale ca să discute cu cei din COSR. În “30 Pavilion Road” vor avea loc recepții o dată la cîteva zile, la care participă fie oameni de afaceri, fie politicieni sau alte personalități.

În general, delegațiile puternice își închiriză o vilă în orașul -gazdă al Olimpiadei, dar sînt și țări care preferă doar un apartament ceva mai spațios ori un spațiu într-o clădire publică. “Sîntem o delegație olimpică clasată între primele 15-20 din lume. Trebuie să ne respectăm”, încheie Morariu, urmărind cu ochii decorul elegant al bibliotecii hotelului și acordînd și un bonus televiziunilor “care vor avea aici un studio pus gratuit la dispoziție”.

- Domnule Tărău, doresc să discutăm despre comisionul de 2,25 milioane de euro. Aţi fost parte în negocierea dintre RCS şi Ligă?
- Da. Am reprezentat-o pe RCS.

- Ce mandat aţi avut?
- Am avut un mandat scris pe numele meu, nu pe numele unei firme. Şi am avut sarcina să obţin condiţii mai bune pentru RCS decît în contractul trecut. Cei de la RCS ştiau că am organizat ceva turnee de fotbal şi că mă pricep la fenomen.

“Am spus Ligii: nici dacă le daţi drepturile pe un euro, RCS nu le vrea dacă nu le oferiţi posibilitatea să-şi fixeze meciurile aşa cum e normal”

“Am un amic la RCS”
- Mai exact, ne puteţi spune ce aţi negociat?
- De pildă, am dorit ca meciurile unei etape să fie puse de vineri pînă luni. Apoi, cum RCS transmite mai multe campionate externe trebuia să vedem cum facem să nu se suprapună derbyurile din Spania cu cele din România ca zi şi ca oră. Altă cerinţă: în maximum 30 de minute de la terminarea meciului să apară antrenorii şi jucătorii la declaraţii.

- Şi Liga a fost de acord?
- După discuţii, da.

- Comisionul îl luaţi dumneavoastră?
- Nu.

- Cum nu?!
- Eu am lucrat pe gratis.

- …
- Din prietenie am lucrat. Am un amic în RCS.

- Pe Zoltan Teszari?
- Un amic, atît.

“Eu am fost la Corbu sau Corbu la mine, nu mai ţin minte”
- Şi Liga cui plăteşte cele 2,25 milioane de euro şi pentru ce?
- Îi plăteşte firmei care a reprezentat Liga.

- Nu înţeleg. Care firmă?
- A existat o firmă, se numeşte Capital Properties, condusă de Mihai Corbu, care a reprezentat Liga.

- Deci dumneavoastră aţi contactat Liga avînd mandat de la RCS şi ei v-au trimis la Mihai Corbu care i-a reprezentat pe ei.
- Nuuuu. Eu am fost la Corbu sau Corbu la mine, nu mai ţin minte. Şi Corbu le-a propus celor de la Ligă afacerea.

- Asta înseamnă că Mihai Corbu e tot prelungirea dumneavoastră.
- Nuuuu, nici vorbă! Pur şi simplu, el a speculat oportunitatea. Nu mai ţin exact minte cum a aflat, dar am vorbit cu el, i-am spus că am acest mandat de la RCS şi el i-a propus Ligii să facă afacerea. Eu nu iau bani de la Corbu, n-am avut niciodată vreo legătură cu firma lui sau vreun contract cu ea.

“Nu am nici o problemă cu legea”
- Sincer, nu vi se pare bizar? Practic, doi intermediari se înţeleg şi apoi mimează că reprezintă cele două părţi dintr-o afacere?
- Eu mă pricep la afaceri şi nu am nici o problemă cu legea, aşa cum aţi scris.

- N-aţi fost arestat?
- În 2001 am fost arestat, apoi s-a început urmărirea penală dar, la o lună distanţă, am fost scos de sub urmărire penală. De atunci şi nici pînă atunci n-am avut probleme cu legea.

- Revenim, vă rog, la afacerea drepturilor TV?
- Sigur. Deci eu nu iau nici un ban, firma lui Corbu ia banii de la Ligă, nu văd nici o problemă.

- Ce afaceri face Corbu?
- Cred că imobiliare.

“E normal ce s-a întîmplat. E ca în imobiliare. Dacă două firme din domeniu află că există un cumpărător şi un vînzător, ele intermediază afacerea”

Cititi aici cum Dumitru Dragomir i-a spus colegului Dan Udrea ca firma Capital Properties a venit, de fapt, cu mandat de la RCS si ce a descoperit Marius Margarit la adresa firmei intermediare.