» Fiecare dintre cele două stadioane a costat în jur de 190 de milioane de euro, cu tot cu amenajările exterioare, inclusiv parcările, cea de la București aflîndu-se deocamdată doar în schițe

» Noi avem cu 5% mai multe locuri și cu 20% mai multe scaune, dar nemții au făcut în aceiași bani o gară de tren, au tras linie de tramvai și au puse în cost pasarele feroviare și rutiere plus 1.500 de locuri de parcare subterane!

» Aceeași firmă nemțească Max Bogl a realizat amîndouă stadioanele

» Numai că stadionul din Frankfurt a fost construit în perioada boomului economic și cu salarii medii de 2.000 de euro, iar al nostru a fost făcut pe vreme de criză, cu salarii medii ale forței de muncă de 5 ori mai mici și cu materiale mult mai ieftine!

» Finisajele sînt net inferioare la București față de Frankfurt

» Atunci de ce Național Arena și Commerzbank Arena au costat aproape la fel?

În ziarul de azi, colegii mei Viorel Tudorache și Cristian Preda vă oferă un spectaculos și obiectiv tur simultan al ambelor stadioane. Pînă vom intra în cifrele financiare și vom continua comparația stadioanelor, lucruri pe care le vom face în ziarele din zilele viitoare, investiția poate fi rezumată sec:

1. Contribuabilii români au plătit la nivelul nemților.
2. Firma germană Max Bogl a cîștigat contractul și, împreună cu administrația Oprescu, aproape că a dublat prețul inițial.
3. Max Bogl a lucrat cu forță de muncă mult mai ieftină din România și cu materiale de calitate mai scăzută decît cele din Frankfurt.
4. Prețul total a ieșit același.

Colegul meu Viorel Tudorache a discutat cu Paul Zaharia, purtătorul de cuvînt al FRF. “Dacă putem prezenta publicului trei discuții pe larg cu jucătorii e în regulă. Altfel, ca să fim ținuți pe la porțile antrenamentelor, nu mergem”, a explicat ziaristul. “E în regulă, înțeleg și eu aș proceda la fel, revin cu un răspuns”, a spus Zaharia. A revenit: “OK, facem această înțelegere!”, a spus oficialul federal. Jurnalistul a mai întrebat o dată dacă înțelegerea e agreată și de conducerea FRF și de Pițurcă. Zaharia a răspuns afirmativ. Am pornit.

Era un deal corect, reciproc avantajos. Prin efortul de a invita trei fotbaliști să vorbească 45 de minute fiecare cu un ziarist, FRF își asigura o relatare de la un turneu cîrpit în ultimul moment și care interesează pe foarte puțină lume. În schimb, Gazeta, căruia i-au crescut costurile acestei deplasări prin modificările de ultimă oră, oferea ceva cît de cît interesant cititorilor, altceva decît cronicile unor meciuri făinoase.

De fapt, primele două interviuri promise, cu Goian și cu Chiricheș, au cumulat 20 de minute. Goian a stat 13 minute, iar Chiricheș doar 7! Cei din FRF dau din umeri și arată către opacitatea selecționerului și către necooperarea fotbaliștilor. De fapt, FRF a promis ceva ce nu poate onora. A promis civilizație. L-au angajat pe Pițurcă, îi plătesc pe fotbaliști cu diurnă, dar sînt incapabili să-i facă să înțeleagă ce important e să comunice. Nu că oamenii din FRF ar ști asta!

Cu o echipă care nu joacă aproape nimic, orice federație inteligentă ar încerca să-și recupereze imaginea. Să se deschidă către public, prin presă. Și ca să nu se mai mintă, uite o știre din culisele industriei de marketing: motivul pentru care Ursus pleacă din contractul cu FRF nu constă doar în restricțiile de buget sau în rezultatele sportive, ci și în faptul că întreaga platformă de comunicare pe fotbal a unei beri premium, sintetizată în sloganul “O nouă atitudine”, a fost dată peste cap de aceeași veche atitudine din jurul echipei naționale. Upsss!

La Londra, acum cîteva zile, Sebastian Coe, un campion de la care Torje poate că are ce învăța, a făcut o reverență și a declarat în numele Comitetului de Organizare a Olimpiadei, comitet al cărui șef este: “Ziarele sînt adevăratul sponsor al sportului”. Pentru că Sebastian Coe știe foarte bine că ziarele întrețin legenda. La noi, ele sînt subiectul de ironii pe siteul anonim al FRF, specializat în comunicate de presă venite parcă dintr-o baracă a unui șantier care nu se mai termină. Și din care învață și fotbaliștii precum Torje, care disprețuiește presa. El a refuzat dialogul, dreptul său pînă la urmă, dar s-a și apucat s-o certe pe trimisul ziarului. Mult succes, vei vedea cît de departe ajungi cu această atitudine!

Un ziarist de la Gazetă a trimis Nadiei un set de 30 de întrebări pe mail. Cam multe. Nadia a răspuns la fiecare, fără excepție.
Este unul dintre motivele pentru care suma pe care ea o primește anual de la BRD seamănă atît de mult cu magica cifră afișată pe tabela prea îngustă de la Montreal. Dar mai are 6 zerouri în coadă. Pe acestea le încasează și FRF.

UPDATE2: Primăria reacționează la articol: ”Nu noi am contractat gazonul, ci constructorul Max Bogl”.

UPDATE1: Penibile explicațiile lui Marcel Pavel despre motivul pentru care a schimbat versurile imnului național, surprinse de Gândul.  FRF a negat pentru gsp că i-ar fi dat lui Pavel un imn modificat, așa cum susține cîntărețul. În curînd, poziția FRF va apărea și într-un comunicat.

Dacă Inna ar fi cîntat mai tare, dopurile gazonului ar fi sărit din prima. Ceea ce a urmat a fost “grotesc” (Le Monde) şi “meci pe un cîmp de cartofi” (France Soir). Noroc că ne-a liniştit Sorin Oprescu, care a spus că “acest gazon va fi schimbat, e în garanţie”. Primarul mai avea puţin şi promitea că-l va înlocui în timpul jocului, după ce-l va suspenda pe Ribery de subţiori cu utilajele amicilor săi care ridică maşinile parcate ilegal. Ca să se revanşeze, ne-a livrat la final o glumă: “Ce vroiaţi, să suflu în iarbă ca să crească?!”.

Merităm umorul acesta subţire, de vreme ce nu mai contenim să-l aplaudăm, după ce a ridicat la peste 230 de milioane de euro factura unui stadion pe care bucureştenii i-o aprobaseră, iniţial, altui primar glumeţ, Adrian Videanu, la 100 de milioane de euro. Staţi să vedeţi la cît se va ridica preţul final cu toate amenajările din jurul Naţional Arena!

Dar, de fapt, ce vroiam, vorba primarului? În primul rînd, în calitate de sponsori exclusivi ai stadionului, ai meciului şi ai ierbii, ca plătitori de taxe ne doream ca Sorin Oprescu să nu mai creadă că totul poate fi improvizat, aproximat şi tratat, aşa, la “hai că merge!”. Este enervantă această nonșalanță de a cheltui banii pe care i-i dăm şi care nu ar mai veni dacă toţi ne-am organiza munca după cum a tratat Primăria chestiunea terenului de pe Naţional Arena.

Cînd inaugurezi un stadion de 230 de milioane de euro eşti atent cine pune gazonul de 80.000 de euro pentru că altfel rişti ca oamenii să-şi aducă aminte că, înainte de demolare, iarba de pe “Lia Manoliu” era perfectă. Nu, desigur, nu putea fi păstrată, şi da, merita construit stadionul cel nou, dar nu accepți să se contracteze, fie și constructorul, nu tu, o lucrare importantă cu rulouri de iarbă lui Adrian Oprişan, care nu mai făcuse niciodată aşa ceva pe un teren de fotbal!

Dacă am preluat proiectul stadionului din Frankfurt şi nouă ne-a ieşit mai scump, “am băgat mai mult beton” spun constructorii Max Bogl şi Astaldi, o, da!, ştim cum faceţi afaceri în coloniile continentului, dar dacă tot am copiat modelul nemţesc de ce nu am luat la pachet şi firma care pune acolo gazonul?! Sau măcar tehnologia şi expertiza umană. E totuşi un gazon, nu o navă spaţială! Mai ales că aflăm de la Primărie că voi ați contractat gazonul printr-o firmă italiană și apoi prin Oprișan. Primărie care încearcă să se extragă din scandalul cît casa.

În 2003, am scris cu o lună înaintea meciului România – Danemarca, avertizînd că acelaşi Adrian Oprişan, fratele baronului PSD de Vrancea Marian Oprişan, va face praf gazonul. În acest timp, mai marii federali se plimbau de mînă au Adrian Năstase pe “Lia Manoliu”, şi, împreună, ne luau peste picior, ca pe nişte alarmişti isterici. A urmat un meci disputat pe nisip, o înfrîngere cu 5-2, hohote în întreaga Europă în faţa “deşertului din România” şi o scuză seacă a FRF şi a Guvernului, care s-a ocupat direct de dezastru: “A fost vreme rece”.

Între timp, se simte efectul de seră. “A fost vreme caldă” sună comunicatul de acum al Primăriei după ce am strigat, din nou, de o lună că iarba nu va ţine. Sub gestiunea fostului coleg de partid al lui Adrian Năstase, Sorin Oprescu, investiția gazonului ajunge la același Adrian Oprişan. Nu că povestea ar avea prea mare legătură cu politica, ci cu banii.

În palmaresul all time al “naţionalei” României, Adrian Oprişan ar merita să fie inclus la adversari redutabili, cu un 2-5 şi un 0-0 în meciurile directe în dreptul “tricolorilor”. Puţine echipe ne-au luat patru puncte din şase pe teren propriu!

Omul e clar talentat, ca şi cei care-l angajează. Dintr-o singură lovitură, el schimbă esenţa jocului de fotbal, ocupîndu-i pe ditamai atleţii cu menţinerea echilibrului, relansează domeniul medical, Săpunaru s-a accidentat încă înainte de începerea meciului, şi mută discuţia internaţională şi naţională de la emoţia publică a inaugurării unui stadion visat şi meritat de generaţii de microbişti pe tema paradoxului unei naţii care şi cînd termină cu bine ceva o face într-un mod propriu. Noica îi spunea acestui fel de a fi “neisprăvit”, adică neterminat.

- Cred că nu e în regulă ca înaintea unei duble Luxemburg – Franţa atît de importante Gazeta să publice aşa ceva! Sînt obligat să ripostez.

- Deci nu aveţi nici un fel de afacere cu Niculae?
- Nici una! Nici eu, nici vreo firmă a mea sau pe care s-o controlez sau ceva. Nu m-am văzut ani de zile cu Niculae pînă acum cînd am fost la meci la Ploieşti.

- Nu la o simplă întîlnire se referea Mititelu.
- Păi aţi ajuns să-l tot citaţi pe Mititelu! Toată lumea ştie cine e el. În afară de asta, am o problemă cu jucătorii în acest moment. Gîndiţi-vă cum se simt, fiind suspectaţi pe nedrept că au ajuns la lot pe ocolite. Nu e cazul! N-am făcut niciodată aşa ceva, oamenii mă ştiu. Nici pentru tot aurul din lume nu aş favoriza fotbalişti! Păi cum să fac eu asta?

- Veţi vorbi cu ei?
- Da, bineînţeles. Fotbaliştii citesc ziarele. Iar eu, mă ştiţi, spun lucrurile în faţă. Dacă nu ar fi fost ei afectaţi nici nu reacţionam, consideram că aţi pornit un nou război şi asta e! Dar, nu ştiu cum să zic, cînd îl urmăresc pe Măţel de luni de zile şi ajung să explic că l-am convocat corect mă deranjează! Încă o dată: niciodată n-aş face aşa ceva!

Acum două luni, fundașul, unul dintre cei mai buni pasatori de la distanță ai generației sale, rata avionul care ducea echipa în America de Sud pentru că a băut pînă tîrziu și s-a trezit cu greu. Martorii oculari povestesc și azi cum o sticlă de whisky, spre deosebire de Mutu el preferă tăriile, nu vinul, a aterizat în silă într-un colț al curții cantonamentului de la Mogoșoaia. Un camuflaj inutil. S-a aflat, Tamaș era praf, n-a mai plecat.

Mutu, partenerul său italian de escapadă, este aventurierul epopeic al fotbalului, un star, un Ghilgameș imposibil de cuprins într-un articol. Nu mai reluăm, ziarul ar putea fi gros și interesant precum cartea de telefoane dacă am povesti biografia de lîngă teren a celui mai talentat fotbalist român din ultimul deceniu. Nu mai interesează pe nimeni. O vreme nu l-a interesat nici pe Pițurcă, cel care l-a numit căpitan și a dat de înțeles că-și va centra echipa în jurul lui Mutu. Naiv, fotbalistul a luat metafora drept o garanție. Vedeta lui Cesena, mai vedem!, a uitat că Pițurcă începe echipa cu propriile idei, apoi înșiră cei 11 jucători, iar în coada lor pune tot felul lui de a vedea fotbalul. Cine iese din acest perimetru e ars!

Negațiile lui Tamaș și Mutu sînt normale, ce ar fi putut să zică?, previzibile și neconvingătoare. Ceea ce a scris Gazeta e sigur. Incertă este doar decizia lui Pițurcă. Credincios unei practici mai vechi, antrenorul nu ia hotărîri la cald. Nu-i va titulariza cu San Marino și vom afla dacă va miza pe ei cu Franța, peste nici o lună.

Selecționerul e într-o situație stresantă. Meciul cu Franța are nu doar o miză sportivă, e ultima șansă de calificare a României la Euro 2012, ci și o încărcătură simbolică. Se va inaugura un stadion modern, primul din contemporaneitatea fotbalului nostru. Și Pițurcă e chemat să răspundă la întrebarea: merită Mutu să joace partida de deschidere pe stadionul visat de toate generațiile, încă de la Pițurcă încoace?! Cînd Steaua a venit cu Cupa Campionilor la București, ea a arătat-o într-un meci pe fostul “23 August” în fața unei mulțimi copleșitoare. Probabil de atunci n-a mai existat o asemenea așteptare. Plus întrebarea: merită?  

Azi noapte Piţurcă a dat răspunsul: “Mutu şi Tamaş sînt excluşi, n-am nevoie de salvatori!”. Nu merită!

După ce a cîștigat, acum 6 ani, runda decisivă în fața lui Popescu, Mircea Sandu a cedat puterea cîtorva tineri, unii foști combatanți ai Generației de Aur, care alcătuiau un grup condus de Lupescu. A fost o delegare discutabilă, pentru că dacă ar fi vrut ca fotbalul să fie condus de Lupescu, Adunarea Generală l-ar fi votat pe el. Cu toată obiecția de principiu, mișcarea a avut inițial o imagine bună, intenția Nașului a stîrnit curiozitate și încurajări, dar rezultate sportive au fost slabe.

Federația a cîștigat ceva bani, a dus-o mai bine financiar, însă echipa națională s-a degradat treptat, indiferent de selecționer, ajungînd la categoria commodity, bun de consum fără mare calitate, un soi de Gaz Metan cu tricolor pe piept. Ce paradox! Ceea ce faci exclusiv pentru imagine îți sparge tocmai vitrina unde îți păstrezi reputația. Asta e lecția pe care și-a cumpărat-o Sandu!

Cît despre Lupescu, el însuși a părut intrat într-un malaxor prea complicat. A devenit, destul de repede, opac la critici, resentimentar și alergic la transparență. Care a fost programul lui nu-ți dai seama nici după 6 ani. Sistemul competițional s-a rostogolit nereformat, dă-i înainte că merge și așa!, competițiile de copii și juniori au continuat să dispară, echipele naționale n-au căpătat nici o coerență a organizării sau a jocului, iar arbitrajul, aici e jale!, a devenit chiar un domeniu irespirabil. Au apărut o groază de procese penale de corupție, în care au fost angrenați chiar oficiali ai FRF, oameni ai grupului Lupescu, vezi cazul Prunea, și șefii arbitrilor. De rezultate, nu mai vorbim, dar pînă la urmă acestea pot aștepta dacă drumul e corect. N-a fost.

Poate că singura realizare importantă a mandatului său rămîne retrezirea la viață, ca imagine, a Cupei României, proces datorat unui parteneriat bine făcut. Uneori, explicațiile sînt simple. Unde se muncește, se simte. Sigur că nu pot fi puse toate problemele fotbalului în spatele lui Lupescu, dar adevărul e că e straniu să constați că un fost mare fotbalist venit într-o poziție de decizie se înconjoară de firme și persoane care fac bani, aproape ignorînd organizarea și produsul sportiv, care e, la capătul zilei, esența oricărei federații sau club.

Cînd, azi, Sandu a apărut ușor neras și supărat în fața presei, certăreț și gata să muște din oricine, “să vină Luceștii să califice echipa și eu mă retrag din fotbal”. a fost pentru prima oară în ultimii ani cînd președintele FRF s-a luat din nou în serios ca responsabil principal al fotbalului românesc. N-a mai evitat, n-a mai amînat, n-a mai folosit diplomația elvețiană de împrumut.

Disperat de atîta măcinat în gol, Sandu i-a oferit lui Hagi și luna de pe cer, cu tot cu artefactele mayașe de le mai descoperă cînd și cînd cîte un astronom amator. A vrut să pună capăt crizei de autoritate de la echipa națională. I-a satisfăcut chiar și dorința de a nu-l numi acum, lăsîndu-l pe Iordănescu pe bancă pînă la finalul actualei campanii. Hagi a refuzat, e opțiunea lui, dar nu poate folosi argumentul că n-ar fi avut un partener binevoitor de negociere.

Și continuarea? Dacă ține la ideea de antrenor român, Nașu’ nu are prea multe variante. Cea mai logică e Victor Pițurcă, scump, încăpățînat și cu o istorie de necontestat a performanței. Pițurcă mai are un enorm avantaj. Pare singurul în stare ca, împletind corectitudinea selecției și asprimea personalității, să facă ordine în vestiarul unei echipe naționale unde i s-ar sparge fiolele unui polițist de la circulație imediat cum ar trece de ușă.

Pentru ca să-l convingă însă pe Pițurcă, Nașu’ ar trebui să-i ofere sprijinul unei federații ea însăși vraiște. Pentru că azi Mircea Sandu a oferit imaginea unui om întorcîndu-se să lupte, dar de unul singur, de vreme ce în atîția ani nu și-a adunat o echipă, iar succesiunea tocmai i-a eșuat.

Dembo urma să primească o statuie în Mexic, dar organizatorii și-au schimbat intenția și destinul a vrut ca vârful naționalei să rămînă cu “un bust sculptat în trunchi de copac pe care mi l-au pus vizavi de biserica catolică”, în comuna sa baștină, Cîmpulung de la Tisa.

Acum e furtună în Sao Paolo. Cei 32.000 au venit la meciul de retragere a lui Ronaldo cu pelerine de ploaie. În București se simt deja zorii, se apropie solstițiul de vară și lumina se strecoară devreme, de parcă ești printre fiordurile de dincolo de cercul polar, în Tromso, acolo unde, vă amintiți, un bătrîn român fără casă i-a emoționat pe doi norvegieni cărora le-a făcut apartamentul lună după ce l-au lăsat să locuiască în el.

“Tricolorii”, cu Marica pe post de căpitan, încep temător meciul. Vom avea, pînă la final, o singură situație clară, prin bara lui Mureșan, din lovitură liberă. Ar mai fi și șutul lui Torje, din minutul 85, cînd Victor s-a întins și a respins în corner. Era destul de dificil să obținem mai mult. Chiar dacă, pentru gazde, meciul s-a centrat emoțional pe retragerea Grăsuțului cel Talentat și Bun, brazilienii din teren și-au văzut de treabă și perechea Gardoș – Papp a avut mult de luptat în centrul apărării noastre.

Agențiile de știri vor înregistra scorul de 1-0 pentru Brazilia, gol Fred, sfertul de oră jucat de Ronaldo, dar asta e statistica și nu istoria, cum adeseori greșim scriind, pentru că istoria e mult mai nuanțată. Ea va reține undeva, între pliurile infinite ale timpului, cum Tătărușanu i-a refuzat sărbătoritului golul de adio si cum Tănase și Torje s-au căutat și s-au consolat pe teren ca doi buni prieteni surprinși în mijlocul unei găști de migicari din alt cartier.

Pînă la urmă, așa se scrie povestea unei echipe naționale, cu aceste mici întîmplări precum cele de pe Pacaembu, stadionul cu aer de teatru roman, în care Râpă a fost atacat de Robinho, iar Latovlevici a simțit arsursa driblingului lui Neymar. Fiecare și-a făcut treaba cît a putut, e bine venit cîte un meci la capătul lumii, fără altă presiune decît amețeala fusului orar.

Toate generațiile au avut cîte o expediție din aceasta și pe fiecare tichet de check-in al ”nationalei” României stă ștampilată, cu cerneală invizibilă, silueta lui Conte Verde, purtînd echipa pe punte.

În fotbal, niciodată drumul nu este inutil, mai ales dacă la capătul lui te așteaptă Brazilia și Ronaldo intrînd pe teren, moment pe care inclusiv Pompiliu Popescu, doctorul nostru a simțit nevoia să-l păstreze în aparatul său de buzunar.

Același Ronaldo care, la finalul meciului, a făcut declarația care te înseninează. Pentru că, român sau brazilian, aflat oriunde în lume, din nordul polar și până în praful Balcanilor, te trezești zîmbind în dimineața în care îți iese în cale vorba atît de frumoasă a lui Ronaldo, pavăză pentru orice exigență inumană și nefotbalistică: “Vă mulțumesc că m-ați acceptat așa cum sînt!”. Slăbuț sau grăsuț, învingător la scor sau învins cu 1-0, nu poți decît să te simți bine ascultând-o. “Vă mulțumesc că m-ați acceptat așa cum sînt!”.

Al doilea semn s-a simţit ca un abur cald dinspre Utrecht. Reflectoarele nu se stinseseră dincolo de liniile pline de ulei ale Gării de Nord cînd Gazeta a aflat că, în salonul de spital din Olanda, Mihai Neşu şi-a mişcat uşor, uşor ca o părere, mîna dreaptă! Redacţia s-a înfiorat.

Accidentat acum aproape o lună la coloană, românul a trecut prin defileul disperării, speriat, şi noi împreună cu el, că va rămîne paralizat. Medicii olandezi au continuat să-l trateze cu înverşunarea impecabilă a profesionistului în acea clinică ce adună 900 de milioane de euro, aproape bugetul anual al Ministerului Sănătăţii din România.

Acum cîteva zile, George Ogăraru, cel mai bun prieten al lui Neşu, a scris un sms. Mulţumea Gazetei pentru un articol în care invocasem o rugăciune de copil şi recomanda o opinie a sa de pe site. Ogăraru a scris el însuşi despre nevoia de rugăciune în faţa cazului dureros al colegului său. De undeva din România, un doctor cu 20 de ani experienţă în recuperarea unor astfel de cazuri vorbea despre viitorul lui Neşu: “E nevoie să nu cedeze! Să se gîndească profund şi continuu că va izbuti să se mişte din nou”.

În această seară, ceva s-a petrecut. Ştiinţa, practica medicală, puterea gîndului bun şi a intenţiei, ea însăşi măsurată ştiinţific, toate l-au ajutat pe Mihai Neşu să producă o bucurie tăcută, mai preţioasă chiar decît strigătele victoriei dinspre Grant. Dacă Bucureştiul a redevenit inima echipei naţionale, ochii fotbalului nostru au lăcrimat de emoţie la Utrecht.

Cristi Chivu s-a născut pe 26 octombrie 1980 şi, aşa cum spun fotbaliştii, a murit pentru prima oară acum, pe 21 mai 2011, cînd siteul FRF a publicat scrisoarea de retragere din echipa naţională. Mesajul e laconic şi alcătuit într-o grabă pe care eleganţa proprie lui Chivu n-o poate masca. Nici nu vrea.

Este, practic, a treia retragere din ultimele 24 de ore de la echipa nationala. Iata derularea evenimentelor!

Prima retragere, neoficială, dar evidenta, a fost cea a lui Răzvan Lucescu, care şi-a anunţat discret colaboratorii că va pleca după meciul cu Bosnia de peste două săptămîni, indiferent de rezultat. Antrenorul a primit semnale că Sandu discută cu posibilii săi înlocuitori şi, iritat, a deschis el însuşi tratative decisive cu George Copos ca să revină la Rapid.

A doua renunţare a sosit oficial, dar camuflată sub o cerere surprinzatoare de concediu, depusă de Ionuţ Lupescu, directorul general al FRF. El va lipsi o perioadă mai lungă, inclusiv la meciul România – Bosnia. Mai lung, adică de tot. Lupescu l-a susţinut pînă la capăt pe Răzvan şi, pentru că Sandu a preluat procesul de numire al noului selecţioner, a ales să plece.

În fine, a treia retragere, explicită în cazul lui, îi aparţine lui Cristi Chivu. El invocă “vîrsta, accidentările şi intervenţiile chirurgicale care mă împiedică să lupt pe mai multe fronturi”. Cristi n-a mai vrut să sufere o nouă ratare de calificare, previzibilă. A ales să plece acum, cît încă mai este, indiscutabil, cel mai respectat nume al generaţiei sale, o generaţie care s-a calificat o singură dată la un turneu final european.

Unii jucători au mai prins turnee finale, dar, pe ansamblul grupului, povara comparaţiei cu trupa lui Hagi şi Popescu i-a apăsat fatal pe Chivu, Mutu şi Marica.

Mai e ceva. Dincolo de contextul istoric şi de datele imediate ale luptelor interne din Federaţie, Chivu se retrage pe cont propriu. Renunţarea lui are datele inevitabile ale oboselii şi tristeţii cronice care par să-l fi atins.

A fost un mare campion, care a suplinit prin creier, suflet şi motivaţie ceea ce natura şi harul nu i-au dat în aceeaşi măsură precum altora din generaţia sa. Şi tocmai această voinţă, care l-a făcut om de bază la mari cluburi ale Europei, este cea care a început să-i mute atenţia spre celelalte sfere ale vieţii. Propria sănătate, copiii şi viitorul îl preocupă acum pe Chivu. După 15 de ani de performanţă, dintre care 12 la echipa naţională, în care a fost ceea ce trebuia să fie, Chivu vrea să ramina ceea ce-şi doreşte sa fie.

Simbolul echipei naţionale şi-a dat permisiunea să fie, aşa cum spune în scrisoare, suporter al acestei echipe. Întrebarea, cam apocaliptică, recunosc, e dacă va avea cu cine să ţină.

Mircea Sandu a venit în faţa presei şi a făcut cel mai dur rechizitoriu de cînd conduce Federaţia. Nici Hagi, nici Piţurcă, nimeni n-a fost supus unor asemenea critici. Amintiţi-vă! Cînd a vrut ca Hagi să se supere şi să plece, Sandu i-a reproşat, tot la o conferinţă de presă, lipsa de flexibilitate în relaţia cu posibilii sfătuitori ai unui selecţioner. Pe Piţurcă l-a luat pe departe, amintindu-i prin interviuri de o anume încăpăţînare.

Dar nici unui selecţioner nu i-a pus public pe masă atîtea cărţi negre ale defectelor profesionale. “Jocul naţionalei a scăzut dramatic”, a spus Naşul. “Rezultatele ne sînt net defavorabile!”, a adăugat. “Din punctul meu de vedere ar fi trebuit să întrerupem relaţiile de muncă”, a concluzionat. Parcă vorbea un patron despre un angajat pe care nici nu mai vrea să şi-l amintească. Putea să spună “să ne despărţim”, putea s-o spună în multe feluri, dar a preferat să se refere, impersonal şi sec, la un contract de muncă.

Şi, apoi, iarăşi reproşuri şi înţepături la teoria lui Răzvan că e săpat. “Nu mă interesează!”, expediază Sandu ipoteza complotului anumitor jucatori la adresa selectionerului. “De ce i-a convocat?”. Apoi s-a năpustit pe “selecţia făcută pe principii greşite”. Chiar şi cînd a vorbit despre meciul-ultimatum cu Bosnia, din 3 iunie, i-a urat întîi “noroc” şi abia apoi a spus că “depinde de antrenor”. Ştraşnică încredere!

În stînga lui, Lupescu evita să dea nume de posibili succesori, dar Sandu a fost cel care a listat variantele: “Olăroiu, Piţurcă… Dorinel şi Sabău, cam devreme”. Un tehnician străin ar fi o dezonoare pentru şcoala românească de antrenori. Capul lui Lupescu se depărtase imperceptibil. Directorul federal era vădit iritat de faptul că Sandu rosteşte variante, exact ceea ce Lupescu susţinuse cu cîteva secunde înainte că nu e fair să se întîmple!

Şi, ştiţi ceva? Sandu nu a spus-o la nervi, ci am asistat la un discurs critic gindit, elaborat şi extins. Argumentul? N-a vorbit decît despre punctele slabe ale lui Răzvan! Abia cînd s-a relaxat, spre finalul conferinţei, lăsat un pic pe spate, a strecurat ca la o confesiune între microbişti: “Acum, sincer, poate că are şi antrenorul explicaţiile lui. Jucătorii nu au un nivel valoric ridicat”. Naşul isi terminase mesajul obligatoriu, se simtea cum te simti atunci cind parcurgi un moment de stres si, eliberat, cedezi putin controlul. Dar, pina atunci, existasera numai argumente contra lui Razvan.

Prin votul celorlalţi oameni din Comitetul Executiv, Răzvan rămîne. Dar Sandu s-a delimitat cu o forţă şi într-un stil care îl tuşează amar pe selecţioner.