“Putere absolută”. Asta a cerut Piţurcă cînd a ajuns la Craiova. Mititelu se aştepta să i se pretindă şi jumătate din împărăţie, aşa încît cererea nu l-a mirat foarte tare. În numele emulaţiei create de aducerea lui Piţi, ar fi dat orice. Şi a dat mai mult decît şi-a imaginat.

Pentru că Piţurcă vrea nu autoritate, ci într-adevăr putere absolută. Sigur că, în cazul Universităţii Craiova, antrenorul are justificarea problemelor financiare. Mititelu a cheltuit ca nebunul în ultimii ani. Multă vreme, a dat senzaţia că e un paravan pentru alţi bogătaşi autentici. De fapt, în spatele acestei legende urbane stă cu mare probabilitate doar pasiunea sa autentică şi cheful de a-şi băga banii în echipa vieţii, bani mereu mai puţini decît fanatismul său afişat.

Povestea nu s-a terminat. “Am impresia că Piţurcă vrea să-mi ia clubul”, spune Mititelu. Greu de spus. Ca să-l ia, ar trebui să existe o miză, un plan, o perspectivă de afaceri sau de performanţă. Deocamdată, de ani  buni, singurul care crede în Universitatea pe bani e Mititelu. Înconjurat de specialişti ai Opoziţiei Fotbalistice Eterne, de mari foste vedete care nu ştiu dacă să se bucure sau să ţină degetele încrucişate şi faţă în faţă cu o primărie penală şi ostilă, Mititelu e cel care investeşte. Nu că asta ar fi neapărat o calitate.

Filmul povesteşte viaţa din Baltimore, model de oraş post-industrial unde corupţia, lipsa de educaţie şi politica populistă au ca efect ceea ce trăim noi în Bucureşti. La altă scară, desigur. Cu nuanţe, bineînţeles. Dar ai aceeaşi senzaţie de dezordine, de insecuritate şi de respiraţie galvanizată.

Un oraş şi o lume care nu-şi mai recunosc problemele şi care, cu atît mai puţin, nu sînt în stare să le rezolve. Un faliment anunţat în finanţele urbane şi pe feţele oamenilor. Iar ziarul oraşului, “Baltimore Sun”, se găseşte şi el într-o stare de alertă sterilă şi de luptă mereu pierdută cu agenda de subiecte care contează şi cu tăierile de costuri care nu se mai termină.

Rememorîndu-şi anul ca gazetar, Ioaniţoaia vorbeşte, involuntar, despre acea atmosferă. Şi vine cu soluţia lui. Dintr-un an întreg, l-au marcat experienţa Mondialului din Africa de Sud şi, mai presus de toate, discuţiile cu Fănuş Neagu şi cu Radu Cosaşu, pe care le-a transformat în interviuri demne de orice şcoală de jurnalism, în cazul în care asta ar mai avea importanţă.

Cosaşu şi Neagu apar în acele dialoguri mai buni decît i-am văzut în aproape orice apariţii publice, de zeci de ani. La o cafea şi cu ziarele în faţă, Ioaniţoaia a scos de la ei o mărturie serioasă, adică dulce-amară şi lipsită de mare speranţă, despre lucrurile care contează. Amîndoi sînt umani, culţi, amîndoi îngrijesc relativul şi amîndoi au o tandreţe a superiorităţii şi o timiditate care a avut nevoie de prezenţa invizibilă a unui jurnalist care îşi ştie meseria ca să iasă la iveală.

Şi ce au spus, pînă la urmă? Nu mare scofală. Că prostia avansează în lume, nu că ar trebui să ne enerveze treaba asta, şi că ideea, cuvîntul scris şi pasiunile mărunte, sportul, de pildă, ne pot salva nu definitiv, dar măcar aşa, preţ de o repriză.

Şi pentru mine 2010 au însemnat Fănuş Neagu şi Radu Cosaşu. Dacă această meserie este, aşa cum scrie în The Wire pe zidul lui Baltimore Sun “cea mai amuzantă şi neplicticoasă din lume, o viaţă de regi”  (H.L. Mencken), atunci probabil că ea trebuie să aibă şi regii săi.

În orice ordine doriţi. Fănuş, Cosaşu, Ioaniţoaia.

La 14 ani, Paul a scurtcircuitat ieri, pentru cîteva minute, site-urile de ştiri. Alături de încă 40 de copii din satul vasluian Băleşti, Paul a plecat pe jos spre şcoala din Deleşti. Au făcut aproape 4 kilometri pe un drum judeţean încrustat în zăpadă. Miercuri noapte, în Vaslui fuseseră minus 23 de grade, mai frig decît la Tampere, în Finlanda.

Dimineaţa, la 7, erau minus 15 grade. Motorul maşinii firmei plătite de inspectoratul judeţean a îngheţat, iar elevii au pornit spre şcoală în grup. Paul avea încălţări vai de ele, familia lui e săracă. Cînd a ajuns în clasă, n-a zis nimic nimănui, şi-a deschis caietul şi s-a apucat să scrie, dar profesoara l-a văzut ameţit, cuprins de un roşu încins. Degerase.

L-au dus la spital, cu degetele de la mîini şi de la picioare aproape imobile. Medicii l-au tratat, medicamente, unguente şi repaus, spre seară puştiul a cerut să meargă acasă, iar acum stă în pat, zîmbind către ziarist şi şoptindu-i că nu va sta liniştit cîteva zile, cum i-au recomandat doctorii, “pentru că-i place şcoala“.

Nu va pătrunde pe podiumul nici unei anchete de final de an. Maratonul celor 40 de copii e însă tot ce am aflat mai ciudat şi mai straniu în 2010. Nimeni nu i-a filmat, dar îi văd mergînd, gureşi şi deloc patetici, pe drumul alb, precum Luminile Nordului coborîte printre noi ca să ne dea un semn încă nedescifrat .

Îi duce pe fotbalişti la teatru. Le vorbeşte clar şi dur, apăsînd pe mitul liderului puternic. Suporterii l-au contestat din prima, dar a urcat Steaua pe prima treaptă, acolo unde părea aproape imposibil să ierneze.

Mihai Stoichiţă îşi povesteşte aventura în Ghencea. “Sincer, uitîndu-mă pe program, îmi propusesem să rămînem în plasa liderului, la două puncte distanţă. Am izbutit mai mult. E meritul întregului grup, de la lucrătorii din club şi pînă la jucători”. Ştie că a fost acuzat de snobism fotbalistic. “Le-ai vorbit de sus la antrenamente…”. “Poate că aşa a părut din afară. Nu neg. Dar ca antrenor nu te impui, în final, cu istoria ta, ci cu ceea ce ştii să faci şi prin felul corect în care te porţi cu ei”. Ce înseamnă corect? “Să joace cel mai în formă, să fie egali în faţa ta şi să-i cîntăreşti după performanţă şi caracter, nu după prejudecăţi”.

Despre public coboară vocea. Nu se grăbeşte. E supravieţuitorul altor vremuri, iar a-ţi aminti ceea ce a fost e misiunea oricărui supravieţuitor. “Tribuna apare ca oglinda lumii. Iar lumea românească e din ce în ce mai lipsită de cultură şi educaţie”. Nu-i plac explicaţiile pe scurtătură. “Am antrenat aproape pe toate continentele şi am primit o lecţie de viaţă: sărăcia e cea care naşte monştri! Sărăcia, care se extinde, care a devenit cronică, care îşi produce efectele silenţios, îi înrăieşte pe oameni, din Panama în România”. Sărăcia nu e etnică, sărăcia nu face valuri, sărăcia e dezbrăcată de culorile echipei şi ea reprezintă pentru Stoichiţă explicaţia felului furios în care oamenii au început să mănînce fotbal.

Poate că de aceea rămîne un fan al stilului ofensiv. Dacă mingea a devenit  medicamentul pentru o nevroză colectivă, măcar pastilele să fie colorate, ca ultimul aliniament al bucuriei.

Nu e jucător, nu e antrenor. Cu toate astea, Becali şi Porumboiu fac cercuri în jurul lui MM.  Îşi marchează teritoriul. Periculos! Pentru că Mihai Stoica nu e un preşedinte de uz casnic. Dacă-l iei, îl laşi să conducă. Altfel, dai banii degeaba şi nu e ieftin, explicabil pentru un preşedinte de club care îţi înmulţeşte cu trei performanţele şi cu zece profitul.
Ce ai face tu în locul lui MM? Da, tu! Ce ai alege dacă te tentează plecarea de la Unirea?

Vasluiul e un alt Urziceni, te duci din Bărăgan înspre lunca Prutului. MM a mai făcut-o. A transformat un club rustic într-unul lipit pe tabloul Ligii Campionilor. Numai că Steaua are altă strălucire, provocare, prestigiu, adăugaţi cîte atribute corporatiste doriţi!

În schimb, Porumboiu investeşte ca lumea în echipă, faţă de Becali în ultimii ani. Şi, probabil, încă atîta vreme cît oamenii se vor hrăni cu pîine, lapte şi carne, nu cu pastile. E mult mai calm decît Becali, deşi dintr-o dată se poate transforma din Budha al grînelor într-un duh telefonic răutăcios al tuturor disputelor televizate. Oricum, nu se compară.

Numai că, şi aici încetez cu spirala că ameţim, nici Steaua nu se compară cu o echipă nou-venită în elita ambiţiei.

Aşadar, ce aţi face? Greu, aşa-i? Vedeţi cîtă dificultate stă în alegerea omului din spatele unei echipe? Şi apoi urmează să aleagă el antrenorul, oamenii din club şi politica de transferuri? Plus bugetul, programul…

De aceea, Becali şi Porumboiu îi dau tîrcoale. Pentru că nu sînt mulţi, aşa încăpăţînaţi şi destul de nebuni, dacă e să o spunem pînă la capăt.

De trei săptămîni stă în casă. Rareori răspunde la telefon. “Nu reuşesc să-l găsesc”, murmură Borcea.

Pe holul clubului, birourile se înşiră unul după celălalt, cu funcţiile scrise pe ele… “preşedinte”… “director executiv”… Numai pe o singură uşă apare numele său şi atît. La Dinamo, funcţia de Cornel Dinu nu are nevoie de detalii.

A ajuns la 61 de ani şi, ca orice bărbat, a făcut din trecerea timpului o dramă şi din ipohondrie un alint. Viaţa a decis însă altfel. Cea bolnavă în aceste zile este soţia lui, Silvia. Sînt împreună de 30 de ani.

Speriat de crizele cardiace, Dinu stă lîngă ea şi refuză să mai iasă din casă. Nici măcar narcoticul fotbalului nu mai funcţionează. “Dinu a mai avut perioade din acestea de izolare, dar acum e mai rău”, spune un prieten.

Cînd totuşi cineva îl prinde la telefon, vocea i se aude ca dintr-un oraş părăginit, în care s-au închis cafenelele şi barurile căutătorilor de aur. Aici a fost cîndva aur.

Cînd e bine, Dinu devine aproape insuportabil. Se uită de sus la tine, te bărbiereşte cu fraze deştepte şi-ţi întinde mîna într-o doară. După marile sale victorii, apărea ca Mourinho, asumîndu-şi tot dezgustul lumii.

Ne lipseşte. Îi lipseşte lui Dinamo şi ne lipseşte şi nouă în aceste zile cînd o înjurătură înduioşătoare de la Cornel Dinu e ceea ce avem nevoie, cînd ne vine să-i trimitem pe toţi în Madagascar. Iar noi să pilotăm şi să anunţăm, ca pinguinii psihotici din desenul animat: “Sîntem deasupra insulei. Avem veşti bune şi veşti rele. Vestea bună e că vom ajunge în curînd la sol. Vestea rea e că ne prăbuşim”.

Hiperbola distruge argumentaţia. Să o luăm cătinel.

Cuvinte simple. Lăcătuş a fost dat afară, apoi reangajat şi iarăşi dat afară de către Gigi Becali. Aşa cum face de obicei patronul Stelei, una a vorbit la televizor, “îl susţin”, şi alta a strecurat galeriei şi lumii fotbalului. I-a oferit o “deprovare” cum se spune în antipatica lume corporatistă, adică i-a aranjat “o promovare care are multe caracteristici în comun cu retrogradarea”. Pînă la urmă, cînd preşedinte, cînd antrenor, fostul stelist a plecat din Ghencea cu mai multe tinichele decît tipii care strîng cutii de Coca Cola pe plajă, la înserat.

N-a trecut mult şi istoria s-a întors, previzibilă ca una dintre acele telenovele pentru care Lăcătuş a ajuns să fie luat în balon. Antrenorul s-a angajat la Vaslui şi echipa sa a ajuns pe primul loc după victoria de ieri din faţa lui CFR. Şi e doar începutul. Pentru că etapa următoare, Vasluiul joacă în Ghencea, în cea mai aşteptată dezbatere din toate tururile de scrutin ale campionatului de pînă acum.

Fără cuvinte mari. Fără Fiara, 7 Magic sau Lăcă cel Mereu Iubit. Pur şi simplu, un antrenor vine să demonstreze în faţa fostului patron că a greşit cînd se apuca să-i facă echipa.

Ni se întîmplă tuturor. Cînd îţi laşi telefonul pe masă sau îl dai pe “Silent” şi revii, o faci cu inima strînsă. Rareori, ecranul e curat, motiv de linişte. Nu te-a căutat nimeni.

Dar, în cele mai multe dăţi, zăreşti o cifră întunecată. Numărul apelurilor pierdute. Cauţi în lista de “Missed calls”. Vezi “George Mihalache”. “Îl sun mai tîrziu”.

Mai tîrziu nu există. Pentru că, mai tîrziu, citeşti o ştire. “Scriitorul şi ziaristul George Mihalache a murit la 84 de ani în noaptea de joi spre vineri”.

La capătul apelului pierdut de vineri era soţia jurnalistului.

George Mihalache a intrat în presă înainte de majorat, ca “băiat de trupă la Scena”, ziar tabloid al Bucureştiului interbelic, scris într-o limbă română comparabilă cu cea pe care o găseşti acum în “Dilema”. Totul era altfel. Oraşul avea mai bine de 50 de cinematografe, plus încă aproape 30 de săli de spectacole. Ravel şi Stravinski concertau cu Filarmonica Română.

Dacă erai un tînăr jurnalist “de sport şi monden, he hee!, eu am ştiut încă de acum 70 de ani ce caută lumea”, dădeai o fugă pe actuala strada “Puţul cu Plopi” de lîngă Cişmigiu, unde locuia Constantin Tănase, şi apoi te înfiinţai la o întîlnire cu Baratki, vedeta Rapidului.

Aceasta a fost lumea în care a trăit George Mihalache. Şi în care a rămas. De la “De ţi-ar spune poarta mea” şi pînă la cele de acum cîţiva ani, indiferent dacă sînt despre Dobay, Mircea David, Teaşcă sau fotbalişti imaginari ajunşi în Valea Jiului, cărţile lui şi-au păstrat ritmul romanţelor din tărîmul în care exista “mai tîrziu”.

George Mihalache a iubit Rapidul, cu distanţa critică faţă de întîmplările cotidiene şi cu acceptarea destinului boem, dar a ştiut să respecte Venusul şi Ripensia, sau, mai nou, pe Steaua, Dinamo…
În timpul său, dacă un fotbalist afla că “te-a căutat puştiul ăla, ziaristul”, vedeta răspundea: “Nu-i nimic, îl găsesc diseară, la o bere la Oteteleşanu”.

Terasa era la o aruncătură de băţ de Calea Victoriei, lîngă Palatul Telefoanelor, acolo unde se ridică aburii din centrala cromată a Novotelului şi angajaţii fumează precipitat în frig, în timp ce cu cealaltă mînă vorbesc la telefoanele mobile.

Mi-a semnalat-o Andrei Vochin. “O idee pentru rubrica ta de marţi”.

Duminică seara s-a văzut clar la televizor. Poli Timişoara – Steaua 0-1 a fost urmărit de o asistenţă record pentru DigiSport. Peste 600.000 de oameni în sfertul de oră cel mai bun.

Mulţi dintre ei zăriseră ceea ce remarcase Andrei.

Timişorenii au intrat la încălzire cu tricouri albe pe care îndemnau publicul să nu citească ProSport, numit “un ziar mincinos”.

Marian Iancu ştie ce face. E popular, facil şi lipsit de risc să ataci ziarele şi în schimb  să vorbeşti pe televiziuni cît, unde şi cum vrei, aprinzînd focuri mediatice în aer liber. Ziarele sînt astăzi slabe, pierd bani şi vocea lor se aude tot mai slab în rumoarea indistinctă a netului.

Dar e ceva interesant în toată atracţia aceasta intimă şi complexă de a da în cap ziarelor, “nu le citiţi!”. La urma urmei, de ce nici un patron din fotbal nu s-a gîndit să-şi transforme echipa în oameni-sandviş împotriva unei televiziuni sau unui site? Chiar, de ce?! Poate pentru că, vorba unui jurnalist american, “Vorbiţi-mi despre dispariţia ziarelor după ce voi vedea ce relatează corespondentul hi5 în Bagdad, în Somalia sau în alte locuri dintre cele mai căcăcioase de pe Pămînt!”.

Există un punct fragil, undeva în mintea omului, un punct unde lectura, argumentul şi observaţia se împotrivesc crepusculului gîndirii. Un loc deloc comod, un Kabul al dubiilor dureroase, unde poţi să reflectezi şi altfel decît în poziţie de drepţi la Marian Iancu, şi, de ce nu, la propriile erori.

Asta e cam nasol. Şi de aceea sînteţi poftiţi să nu citiţi.

Despre cel care s-a ridicat de pe banca lui Dinamo

De ce antrenează Ion Marin, asta e o altă poveste. La Al Ettifaq, în Arabia Saudită, el va primi 200.000 de euro pe 6 luni. S-a dus fără să stea prea mult pe gînduri. La Dinamo, cîştiga cam 40.000 pe an şi înghiţea mofturile acţionarilor. Acum, va sta la mîna şeicilor, dar pentru mult mai mult. De ce? Cum v-am zis, e o altă poveste.

Denisa Alexandra Ion are 13 ani şi s-a născut cu o malformaţie facială, numită în popor “bot de lup”. De atunci, tatăl şi mama se zbat să o ajute, prin intervenţii chirurgicale succesive. Procedurile medicale în cazul Denisei sînt lungi, scumpe şi chinuitoare.

Deşi nu a fost niciodată un om sărac, la un moment dat afacerile de transport îi mergeau bine, Ion Marin antrenează pentru fata sa. Ziua aceea în care toată durerea va rămîne în urmă este mobilul efortului lui. L-aţi auzit protestînd, ţipînd sau  contrîndu-se cu cineva? Nu, pentru că ştie de ce trage.

Din cînd în cînd, Denisa îi ia bluza de trening din geantă. Se uită la ea şi, aici urma ceva patetic, dar ne-am răzgîndit, o îmbracă, aşa, de sanchi. Îi place sportul, ştie şi ceva fotbal, dar e supărată pe meseria asta care îl face mereu să plece. Ea ţine cu tata, restul e aşa, foarte departe.