Nici unul dintre ei nu e adversarul tehnologiei. Eco povesteste cum se joaca zile intregi pe calculator. Dar, in acelasi timp, observa ca, pe masura ce suporturile de depozitare a informatiei devin “tot mai incapatoare si mai sigure”, solutiile tehnice se perimeaza accelerat. “Ca sa citesti dischetele de acum 10 ani trebuie sa-ti umpli o camera cu vechile calculatoare”.

Sint savurosi. Si profunzi, fara a se izola in elitism. Merita sa cititi volumul editat de Humanitas. Asa cum m-a atentionat recent Mihnea Maruta, ar fi pacat sa renunt la recomandarile de carti pe blog. Cei doi cred in carti, cred in scris si observa ca, in epoca Internetului, realfabetizarea e mai necesara decit oricind pentru ca, impins sa poata folosi un calculator, omul e nevoit sa invete intelesul semnelor mai mult decit a facut-o vreodata in istorie. Orice tehnologie isi naste propriul limbaj si, strecurindu-se printre modificarile accelerate, cartea ramine obiectul desuet, dar care isi conserva calitatea fragila de a fi usor de folosit si daca pleci in graba, si daca ti-a cazut curentul, si daca ti-ai ratacit stick-ul mic, mic, pe care incap o suta de carti in format electronic.

Rasfoieste ziarul cu drag&drop sau cu click in coltul paginilor.

Această carte vorbeşte despre glorie într-un fel care vă va tulbura. Pînă la Andrei Vochin, cîştigarea Cupei Campionilor de către Steaua era un prilej de elogii tocite, de fapte arhicunoscute şi de fraze transformate în lozinci.

SuperSteaua pune punct şabloanelor. E o carte incomodă, chiar şi pentru stelişti. Dar ea trebuie citită nu doar de suporterii marii echipe de la Sevilla, ci de toţi aceia care vor să înţeleagă istoria şi actualitatea fotbalului românesc.

Pentru că, pînă la urmă, asta este remarcabil în carte. Personaje de prim-plan şi în zilele noastre, Pădureanu, Ienei, Lucescu, Dragomir, Piţurcă, Iordănescu, Dinu sau Boloni se intersectează, îşi dispută întîietatea, sînt demni sau slugarnici, curajoşi sau laşi, fac bine, fac rău, cad, se ridică, aranjează meciuri şi cumpără arbitri, totul într-o formidabilă imagine nefardată a fotbalului.

Veţi fi uimiţi să vedeţi că au rămas aceiaşi. Veţi tresări la aflarea unor informaţii pe care nu le ştiaţi decît din folclorul stadioanelor sau despre care n-aţi auzit niciodată. Veţi fi curioşi, ameţiţi, sătui, bucuroşi şi indignaţi. Iar spre zori, cînd veţi adormi storşi, deasupra patului vor pluti mîndria şi mirarea că victoria Stelei a fost aievea, miracol într-o ţară şi un fotbal unde, după atîţia ani, parcă nimic nu s-a schimbat.

Volumul vorbeste despre cum ne imaginam ca-i ajutam pe ceilalti si, de fapt, devenim “eroi secundari ai propriei vieti”. E o carte plina de umor, de sensibilitate si de personaje delicioase. Pentru barbati, e obligatorie! Pentru ca Ulitkaia “da din casa”, dezvaluind neiertator cum isi construiesc femeile viziunea fericirii si ce gindesc ele, de fapt, despre cei care sint suficient de naivi incit sa creada ca destinul lor e acela de salvatori

Altceva mi-a placut la Mighty Heart (Speranta moare ultima). Pakistanul. Karachi. Oamenii. Care se joaca pe ei insisi. Intimplarea a facut sa ajung, impreuna cu colegul meu Cristian Preda, fotoreporter, in Karachi, in ianuarie 2002, cu citeva zile inainte de a fi rapit Daniel Pearl. Cind ne-am intors noi din Afganistan, tot prin Karachi, cazul lui Pearl mobilizase orasul, aflat practic sub asediu militar.

O desfasurare inutila de forte, aveam sa aflam mai tirziu, cu totii. In primul rind pentru ca desfasurarea era, la rindul ei, inghitita de formidabila zbatere a unei metropole contorsionate, imposibil de controlat. Karachi este terenul inepuizabil de recrutare pentru teroristii islamisti.

In al doilea rind, si creatia lui Michael Winterbottom (“Drumul spre Guantanamo”) o spune intr-un fel discret, Pakistanul a jucat intotdeauna dublu, eforturile politistilor din film, identici cu detectivul incercanat al lui Raymond Chandler, fiind inghitite de miscarile de culise ale serviciilor secrete.

Editia romana / toamna 2007 a revistei Lettre Internationale (inca nu gasiti nr 63 pe site asa ca luati-l din oras!) gazduieste un interviu care, prin ricoseu, e complementar filmului. Ahmed Rashid raspunde intrebarilor lui Georg Brunold. 

Avem o sinteza admirabila a Pakistanului, “esuat ca stat, dar posedind arma nucleara”. Rashid descrie relatia dintre armata si partidele islamiste: “Armata le favorizeaza, le finanteaza, le lichideaza cind devin prea puternice sau cind capata prea multa independenta”. Raspunsurile sale, oferite probabil cu cel putin saptamini, daca nu luni inainte, anticipeaza conflictul de azi din Pakistan, declansat de generalul Musharraf, care refuza sa dezbarce uniforma si sa intre pe scena politica, pentru ca s-a obisnuit sa o domine cu pusca.

Ma gindesc ca sint exact cuvintele pe care le-ar fi spus astazi Daniel Pearl, daca ar mai fi trait. Pentru ca Ahmed Rashid este el insusi jurnalist la Wall Street Journal, ziarul indoliat care amintea, in editia din 24 februarie 2002, cea care anunta moartea lui Daniel, ca acesta a compus un cintec cu titlul ”Lumea nu e un loc rau”.  

Pe autor il stiti. Macar din ecranizarea lui Cold Mountain. Se numeste Charles Frazier. Dupa marele succes al primei carti, s-a retras la ferma familiei, luind cu el ideea unei noi povesti, impreuna cu 8 milioane de dolari, platiti in avans de Random House.

Cititi “Cele treisprezece chipuri…” daca doriti sa vedeti ce a scris de acesti bani! Cititi daca va extenueaza traficul! Cititi daca vi s-a acrit de atitea mailuri si de faptul ca Sarbatorile abia se tirasc sa ajunga la noi!

Cititi pina si impotriva discretei meschinarii a editurii, care a redus costurile printr-o tehnoredactare  fara spatiu suficient la oglinda paginii, facind dificil de parcurs o parte  a volumului de 600 de pagini!

Dar cititi pentru ca vi se ofera o stare, o poveste de dragoste, “extaz care sa nu pirjoleasca nu exista”, si episoade de o candoare unica, cum e acela in care eroul principal, un pionier al Americii, ajuns in teritoriul indienilor cherokee, se intilneste cu un vechi adversar si, in loc sa se impuste, se duc sa bea ceva si se provoaca la un alt tip de duel. Care? “Ne-am luat la intrecere in a numi toate culorile pe care le puteau avea muntii si frunzele noastre”. Si turnirul cromatic trece prin toate nuantele de galben, apoi prin albastru, de la culoarea oului la cel indigo al prigoriei, pentru care trebuie sa te duci la DEX si sa afli ca e o pasare mica, care traieste pe malurile lutoase ale apelor si maninca albine.  Meciul celor doi razboinici se termina egal.

Daca astfel de povesti va plictisesc, intoarceti-va la mailuri! Oricum o facem toti. Se poate trai si fara sa vezi chipurile Lunii.

Polirom vine cu cel mai recent roman al sau, “Iubirea omeneasca”, publicat in Franta in 2005. E o poveste simpla, derulata in decoruri complicate: razboaiele infinite ale Africii, interesele marilor puteri mondiale, trafic de arme si suferinta umana.

Daca v-am descris scenariul unui film B, atunci scuze! Citi-l pe Makine! Cartea sa e despre toate aceste pina la un punct. Dupa cum singur o spune, “istoria isi epuizeaza atrocitatile si promisiunile, moment in care doi oameni ramin goi sub cer, privindu-se cu dragoste unul pe celalalt”. In acel moment dispar mizele planetare, comploturile geopolitice, lacomia universala si incepe viata si unul dintre cele mai bune romane ale toamnei.