GSP şi televiziunea pe net HappyFish au organizat ieri un eveniment parodie în faţa MTS ca reacţie la cheltuielile de 2 Mai ale ministrului Monica Iacob-Ridzi. Miniconcert versus megaabuz.

Florin Chilian a venit şi a cîntat, adaptînd cîntecul său “Zece” cu un text ironic şi amar. Azi în ziar aveţi detaliile, imaginile şi, în curînd, clipul.

Despre altceva e vorba azi. Zeci de ferestre de la minister s-au deschis.

Melodia lui Chilian şi versurile în care cerea demisia ministrului Ridzi umpluseră spaţiul îngust de pe Vasile Conta, mărginit de blocuri interbelice, la doi paşi de Piaţa Universităţii. Undeva aproape, a locuit iubita lui Mircea Eliade, într-un apartament umbrit şi elegant.

Unii dintre angajaţii MTS au zîmbit, cîţiva au aplaudat, mai mulţi făceau poze cu telefoanele. Destui stăteau însă dincolo de perdele, ferindu-se, omeneşte pînă la urmă.

Poate că melodia a fost de vină. “Zece” e foarte frumoasă. Sau poate faptul că se împlinesc 20 de ani în curînd. În decembrie 1989 şi imediat după, cînd devenise clar că România merge într-o direcţie greşită, oraşul se umpluse, pe străzile din centru, de tineri. Mărşăluiau în fiecare zi. Strigau “Nu mai staţi în casă / morţii nu ne lasă!”.

În general, cu cîteva excepţii, marile mitinguri din iunie ’90 sau venirea Regelui de Paşte, sau moartea lui Corneliu Coposu, în toţi acei ani, numărul oamenilor de după perdele l-a întrecut pe cel al tinerilor din stradă. Şi la vot a fost la fel.

Poate că melodia lui Chilian e de vină. Stai aşa, probabil ameţit de furtuna care se anunţă deasupra oraşului, au trecut două decenii prăfuind străzile, şi nu-ţi poţi reţine impulsul de a te întreba unde au plecat acei puşti şi cum de-au ajuns în locul lor aceleaşi sălbăticiuni, doar cu blană de lupi tineri pe ei?! Perdelele pitesc răspunsul. Vine ploaia.

Sportivii domină spaţiul public. Nu discutăm despre fotbal aici.

Pe bună dreptate, campionii obţin vizibilitatea şi afecţiunea. Oamenii din spate sînt ocultaţi de strălucirea tinerilor lor elevi. Fie că sînt antrenori, medici sau diverşi oficiali, ceilalţi rămîn în uitare.

Cartea despre asta vrea să fie. Despre interacţiunea reală, lipsită de menajamente, dintre antrenori şi sportivi. Despre relaţia love-hate dintre Sandra Izbaşa şi Nicolae Forminte. Fără să aibă charisma predecesorului său, Octavian Belu, Forminte a ştiut să motiveze o generaţie de gimnaste suferinde, orgolioase şi înspăimîntate că vor marca declinul acestui sport devenit icon naţional în România. A reuşit. După cum Florin Bercean a trăit, zi de zi, cu frica problemelor fizice şi temerilor Alinei Dumitru. Aşa se explică faptul că nu Alina, ci el a avut un atac de inimă în pauza dintre două meciuri decisive de la Beijing.

Antrenorii sînt diriginţi mecanici doar în viziunea edulcorată pe care o oferim cînd judecăm în stereotipuri. De fapt, ei sînt soţi, precum Vali Tomescu, soţi renegaţi şi tehnicieni rechemaţi, precum acelaşi Vali Tomescu, ei sînt părinţi adoptivi pitiţi într-o modestie frustrantă, precum Dan Podeanu, antrenorul scrimerei Anei Maria Brânză, ei sînt oameni compleţi şi fragili, cu o groază de calităţi şi de defecte. Se gîndesc la viitorul lor, la bani, la familia pe care Ivan Patzaichin sau Mircea Roman de la canotaj, sau Petre Cărare de la lupte o vede de decenii cu intermitenţe. Chiar şi cînd cad cu zgomot de relaţie sfărîmată, “dictatura Tadici” au spus handbalistele după Olimpiadă, rămîne ceva indescifrabil şi deplin uman în raportul dintre ei şi sportivi. Ceva între Doina Sava şi Camelia Potec…

Luminile s-au stins. Anul se duce la culcare. Ultimele blitzuri aleargă după cîte un sportiv. O mînă de femei şi bărbaţi cărunţi stau aplecaţi asupra foilor liniate cu carioci colorate, unde 2009 a început deja să transpire. Într-un fel, despre ei este această carte.

UPDATE Proportia aproximativa va fi: 50% texte noi, 50% articolele cerute de public din ziar. Sint mai multi eroi decit ne-am imaginat

Articolele echipei (Luminita Paul, Marian Ursescu, Catalin Tolontan si Cristian Preda) pe care Gazeta a trimis-o la Beijing au strins, dincolo de obiectiile clasice si unele justificate, neasteptat de multe elogii. Sute de cititori, antrenori, sportivi, inclusiv campionii de la Olimpiada, ne-au transmis ca ar dori sa vada aceste texte grupate intr-un volum care sa ramina. Adaptate stilului de carte, ele vor alcatui 30% din substanta. 70% vor fi texte noi, lucruri care nu s-au stiut sau nu s-au scris pina acum.

“M-am decis să vorbesc despre problemele mari din atletismul românesc!”, spune bărbatul care acum două săptămîni era la Beijing, peste cîteva zile va sosi la Londra, peste alte cîteva în Colorado, dar care acum stă în faţa unei beri şi a unui teanc de cărţi pe o terasă de lîngă Baza Olimpică de la Izvorani.

- Ştiţi ce se va spune? Că v-aţi căţărat pe medalia de aur şi aţi început să loviţi!
- Da… M-am gîndit la asta. Ceea ce urmează să declar nu este efectul medaliei. Ea nu a făcut decît să-mi dea dreptul să vorbesc. Şi obligaţia. Într-adevăr, mulţi mi-au zis: “Dacă te pronunţi contra Federaţiei, te elimină din sistem!”. Dar ştiţi ceva? Am o obligaţie morală pentru că România e plină de antrenori nemulţumiţi.

“Federaţiei de atletism ar trebui să-i fie ruşine, nu să se mîndrească după Beijing! Pentru că medalia Puşei nu are nici o legătură cu Federaţia”

- De ce spuneţi că nu are legătură cu FRA?
- Ştiţi, de pildă, că federaţia i-a tăiat 15 zile de diurnă pentru că a participat la Maratonul de la Chicago?! Sigur că se cîştigă bani la maraton, dar nu face parte tot din planul de pregătire?!

- Atletismul are una dintre puţinele federaţii care şi-au construit un sediu, un stadion, piste sintetice în ţară.
- Corect, însă acestea sînt beneficiile prezenţei doamnei Iolanda în fruntea Fundaţiei. Dînsa a adus banii. Toată lumea ştie asta!

- Cine e omul pe care-l vizaţi?
- Întrebarea e improprie. Nu vizez pe nimeni şi nu am un discurs personal.

“Oamenii trebuie să afle ceva: antrenorul federal Zsolt Gyongyossi nu m-a sunat niciodată în SUA să mă întrebe despre planul de pregătire întocmit de mine pentru Puşa”

- Deci nemulţumirea are un nume.
- Mie mi se pare incredibil. Un om precum Gyongyossi, care a reuşit cu Gabi performanţe extraordinare, să nu vrea să rămînă la nivelul său de calitate! Este răzbunător şi gata să umilească pe oricine.

- Daţi-mi un exemplu.
- Vă voi da un contraexemplu care spune multe. Publicul ştie că în momentul finişului Puşei eram turist, singur prin oraş.

- Da, pentru că grupa de maraton n-a avut un antrenor.
- Aşa e. Deşi noi am trimis încă de la finalul lui 2007 o scrisoare din SUA către FRA prin care solicitam un antrenor la Beijing.

- Dar cînd a fost fesivitatea de premiere, de după-amiază, aţi fost prezent?

“COSR mi-a dat un bilet din proprie iniţiativă”
Valentin Tomescu susţine că, spre deosebire de FRA, “COSR a avut o atitudine deschisă. Oamenii de acolo s-au zbătut şi, la cîteva minute după ce Puşa devenise campioană olimpică, am primit un telefon de la Ion Dobrescu, care mi-a spus: «Ai un bilet pentru gala de după-amiază, cînd se decernează medalia olimpică». Aşa am ajuns pe stadion, altfel nu intram”.

“Cei din atletism nu sînt capabili de atitudinea lui Vizer. A acces în conducerea federaţiei sale şi şi-a trăit triumful cu un aer aristocratic pentru care îl felicit! Cine de la FRA poate intra în conducerea FIA?!”

- Care e totuşi nemulţumirea principală?
- Că sîntem departe de ceea ce se face în sportul modern. Există seminarii internaţionale. Antrenorii nu sînt trimişi. Există studii, volume de valoare. Nu sînt popularizate. Există, uneori, performanţe. Nu sînt popularizate. Jos pălăria, de pildă, în faţa celor de la judo! De cînd am venit în România am văzut imaginea Alinei Dumitru peste tot. În lumea de azi, fără comunicare nu exişti ca om de sport.

“Nu mă consider un mare antrenor. Sînt încă jos pe curba carierei şi am multe de învăţat. Chiar dacă instinctul e util, dar nu cred în instinct fără educaţie”

“Să spună Tomescu…”
Soţul Gabrielei Szabo îşi prezintă propria versiunea

- Domnule Gyongyossi, antrenorul campioanei olimpice spune că…
- Să stai în America şi să critici…

- Staţi să auziţi afirmaţiile. Că nu l-aţi sunat niciodată din proprie iniţiativă ca să discutaţi planul de pregătire al Puşei.
- Dacă aţi vedea planul trimis de domnul Tomescu v-ar apuca groaza. Iar domnul Tomescu n-a fost antrenorul ei din ianuarie pînă în mai. Sigur că acum i-a ieşit cu această medalie, dar eu cred că 90% e meritul Puşei!

- Ca om din FRA vă simţiţi vinovat de ceva în raport cu pregătirea maratonistelor?
- Tot timpul noi, cei din linia întîi, sîntem vizaţi. Lucrăm cu oameni cu personalitate. E normal să ne acuze.

“Tomescu să spună şi faptul că FRA i-a dat lui şi sportivei cîte 50 de dolari diurnă pentru fiecare zi cînd s-au antrenat în SUA. Şi că Puşa a primit cîte 1.000 de euro pe lună de la sponsorul Actavis, adus de Gabi Szabo la FRA”

- Rămînînd în zona dezbaterii pe fapte, e adevărat că FRA i-a tăiat 15 zile de diurnă pentru că a participat la Chicago?
- Nu ştiu, chiar nu ştiu. Dar ştiu că i s-au decontat 8 masaje pe lună a cîte 70-75 de dolari masajul. Bani de la Federaţie. Chiar n-am făcut nimic bun? Plătim drumuri, cazări, tot. Au fost situaţii în care, nu dau nume, alţii au venit în ţară ca să-şi schimbe paşaportul şi tot li s-a decontat.

- Din tonul dumneavoastră, vă simţiţi atacat pe nedrept?
- Mă simt ca un om dintr-o instituţie care duce greul şi văd că frustrările unora sînt foarte mari. Nu vreau să intru în polemică, sînt obişnuit să se lege de mine şi de Gabi ca să nască teme.

Cum se împart banii
80% rămîne sportivei
10% managerului
10% antrenorului

Valentin Tomescu spune că “principiul nu se aplică în cazul cîştigurilor de la Olimpiadă. Managerul ia bani doar din premiile concursurilor sau evenimentelor la care participi prin el, iar Puşa nu va împărţi nimic cu mine din două motive:
1. Sînt premiat de Guvern. Voi lua, de la Guvern şi de la Dinamo, aproximativ 100.000 de euro cumulaţi.
2. Medalia olimpică de aur îmi aduce şi mie beneficii, aşa că e normal ca toţi banii ei să-i rămînă Puşei”

The Guardian titrează: “Eroica Radcliffe învaţă de la învingătoare că visul are nevoie să fie dus pînă la capăt”.

Maratonul într-un picior
“Un lucru e clar: că maratonul nu poate fi cîştigat într-un singur picior”, spun englezii, cu umorul lor dur, sec şi reverenţios deopotrivă. Ei se întreabă dacă e înţelept, dacă e logic din perspectivă medicală să-ţi forţezi organismul aşa cum a făcut-o Paula, care a alergat 42 de kilometri cu o devastatoare fractură de stres, doar pentru că “aşa eşti tu, genul de femeie care crezi că destinul tău e să stai pe prima treaptă olimpică”.

Dezbaterea e infinită. Lidia Şimon arăta mult mai rău în dimineaţa de după cursă, decît la finalul acesteia. Străbătea palidă şi chinuită aleile satului olimpic. O dureau stomacul, degetele, spatele şi altele, “despre care nu mai pomenesc ca să nu mă deprim”.

“Acesta e ritualul meu înainte de cursă. Mănînc, vomit şi apoi alerg” – Lidia Şimon

“Se spune că recuperarea maratonistelor durează o lună”, confirmă Valeriu Tomescu, antrenorul campioanei olimpice, “dar, de fapt, parametrii organismului revin la normal după cel puţin două luni”. De aceea, maratonistele aleargă două, maximum trei curse pe an.

“Organismul uman e mult mai puternic decît acum două decenii, aşa se explică şi unele recorduri uimitoare. Trăim mai mult, cu mai puţine probleme de sănătate, dar, oricît sprijin am avea de la ştiinţă, durerile primare rămîn aceleaşi” – Doctorul Drăgan, la a 12-a Olimpiadă

Alina Dumitru e un alt mister al durerii înfrînte. Prima campioană olimpică la această Olimpiadă a amintit despre “dreptul de a alege, inclusiv de a mă gîndi la retragere”. Vreme de cîteva luni, ea nu s-a antrenat. Şi nu din cauza unei probleme muscular-osoase, ca la Radcliffe, ci pentru că a avut probleme medicale severe, aproape de un diagnostic teribil. Cocteil de ambiţie şi de vis împlinit, Alina a ajuns acolo unde a dorit. Dar, vorba ziariştilot britanici, referindu-se la eroina lor, “să alerge n-a fost simplu, dar a putut. Să se refacă, aici nu garantează nimeni, nimic”.

Exemplul Papei
Cînd a murit Papa Ioan Paul al doilea, cotidianul nemţesc Die Welt a scris: “Lecţia de viaţă a acestui Părinte este tulburătoare în simplitatea ei: văzîndu-l chircit şi totuşi demn în exercitarea menirii sale, şi nu o lună, ci ani de zile, din ce în ce mai bolnav şi din ce în ce mai hotărît am înţeles că omul e om nu doar atunci cînd e sănătos, tînăr, în plenitudinea fericirii sale trupeşti sau emoţionale. Omul rămîne om şi cînd suferă şi-şi duce această suferinţă, de la o durere de oase şi pînă la bolile unde nu îl avem sprijin decît pe Dumnezeu”.

Lidia, Paula, Constantina, Alina şi celelalte întăresc pilda, pentru că nu degeaba se spune, riscant, dar acceptabil pînă la un punct, că stadioanele sînt noile catedrale.

Nicolae Forminte spune că, acum, Karoly nu are decît o legătură de afaceri cu sportul

- Domnule Forminte, pe cine sînteţi aşa de supărat?
- Pe voi, pe presă!

- ?
- Am văzut că Bela Karoly găseşte nota Sandrei Izbaşa prea mare. Poate a vrut să spună că a plecat dintr-o notă mare.

- E părerea lui.
- Da?!!! Dar cine e Bela Karoly? De ce n-aţi întrebat un antrenor italian care era implicat în chestiune, nu unul pentru care gimnastica a devenit o afacere?! Tot evităm să spunem clar: Karoly nu mai înseamnă nimic ca oficial pentru gimnastică. El are o relaţie comercială cu federaţia americană. Le închiriază pe o groază de bani ranch-ul lui şi atîta tot!

- Dar e un nume.
- Un nume da, însă la trecut. Şi ştiţi ceva? Nume sînt Belu, Nadia…

- Pe Nadia el a antrenat-o.
- Ştiţi ceva? Am eu o vorbă: pe Nadia o antrena şi nea Ion de la poartă. Nadia e genul rar de gimnastă căreia îi spuneai rău şi ea făcea bine. Hai să fim serioşi!

- Dar soţia lui antrenează.
- Da, ea are o poziţie oficială. Dacă Martha ar fi spus ceva, aş fi ascultat cu atenţie ce zice. Pentru că ea răspunde. Dar Bela? El e comentator tv.

“De ani de zile, Bela poartă un război psihologic cu gimnastica din România în favoarea celei din Statele Unite”

- V-aţi mai răcorit?
- Nu. Ştiţi cîte poziţii libere sînt pe organigrama de la Deva la antrenori? Multe! Pentru că nu vine nimeni ca, după ani de muncă şi de calificare, să ajungi să cîştigi 12 milioane de lei pe lună! Am tot evitat să discut despre salarii ca să nu se creadă că mă refer la mine. Nu despre generaţia mea e vorba. Noi ne vom pensiona că n-o mai putem coti! Dar pe cei tineri nu poţi să-i atragi aşa la Deva că nici casă nu au! Unde să stea ca să antreneze la lotul olimpic? Şi în timpul ăsta, Karoly tot îi dă înainte cu România. Să ne mai lase, să-şi vadă de echipa la care ţine!

- Să ştiţi că în România are o imagine bună. Nu vă e teamă că vă luptaţi cu un mit?
- Mituri sînt sportivii, nu noi, antrenorii! Ce a dat Bela înapoi gimnasticii din România?! Auzi, cică avem gimnaste grase, crescute cu ciocolată! Păi, probabil că el a privit către cele din China şi a regăsit acolo metodele lui! Spuneţi-i asta: a privit în curtea greşită!

- La 32 de ani antrenaţi o campioană olimpică.
- Apropo de 32 de ani. Lăsîndu-mă pe mine, să ştiţi că sînt mai mulţi antrenori din noua generaţie care ar putea schimba atletismul nostru. Repet, scoateţi-mă pe mine din această afirmaţie! Dar poate va veni vremea să spunem mai multe.

- Spuneţi acum măcar puţine!
- Păi, am văzut ce v-a declarat zilele trecute înotătorul Răzvan Florea: “Şcoala românească de antrenorat a murit împreună cu cea rusească! Trebuie umblat la cultura antrenorilor”. Nu mă pronunţ în legătură cu nataţia, dar, în ceea ce priveşte atletismul, Florea avea dreptate.

“Da, şcoala veche românească de atletism era de inspiraţie sovietică şi a murit! Nu e normal să te lauzi cu volumul antrenamentelor sportivilor tăi!”

- Dar dumneavoastră şi Puşa cum vă antrenaţi?
- Facem, în America, două antrenamente pe zi.

- Cu ce durată?
- Cam o oră şi jumătate de dimineaţă şi 40 de minute după-amiază. Cel de-al doilea antrenament e mai degrabă de refacere.

- Şi cum aţi reuşit să o aduceţi chiar aici, la Olimpiadă, în vîrf de formă?
- Ştiţi că există antrenori în România care vorbesc şi acum că nu există vîrf de formă, ci doar o platformă, adică o perioadă aproape nedeterminată cînd sportivul poate obţine performanţă maximală?! De fapt, studiile arată că omul are “o fereastră de oportunitate” de aproximativ 24 de zile pentru efort la capacitate totală. La Puşa, Beijingul a intrat în acest interval.

Refuză ideea de doping
- Haideţi să vorbim despre doping.
- De acord.

- Aţi fost tentat vreodată de această idee?
- Sîntem altă generaţie de antrenori. Dacă stăpîneşti fiziologia, dacă respecţi cartea, atunci nu vei face niciodată ceva care să-ţi păteze reputaţia.

- Ştiţi că organizatorii au anunţat că vor ţine probele timp de 8 ani.
- Testele se fac tot timpul. Puşa le-a făcut. Şi la antrenament, şi la probă. Nu am nici o emoţie. Reputaţia e mai presus de rezultate.

“Am avut în şcoală un profesor de latină care ne aducea în fiecare zi un dicton. «Omnia mea mecum porto» mi-a plăcut cel mai mult. «Tot ce am port cu mine». Acesta e mesajul sportului şi pe acesta ar trebui să-l primească românii: contează ce ai în cap, în voinţa şi în fibra ta. Aşa a cîştigat Puşa!”

“Un om de calitate”
- Cum aţi caracteriza-o pe noua campioană olimpică dumneavoastră, cel care i-aţi fost soţ şi antrenor, iar acum doar antrenor?
- Ca femeie?

- Cum vreţi.
- Ca femeie, o extraordinară femeie de casă. Ca sportivă, o atletă inteligentă şi experimentată. Un om de calitate. De fapt…

- Spuneţi!
- Acesta este ultimul lucru pe care aş vrea să-l spun. Cred că noi, toţi, trebuie să ne infuzăm copiii cu lucruri de calitate. Performanţa olimpică a Puşei este un astfel de lucru.

“Îmi vine să mă las de sport!”, a spus Nicoleta Grasu în lacrimi, aseară, după ce a ratat seara vieţii ei

“Nicoleta a muncit patru ani ca un cîine pentru această Olimpiadă, dar emoţiile au trădat-o”, a spus aseară un oficial al atletismului. În lumea mică şi deseori clevetitoare a sportului, Nicoleta trece drept o emotivă intratabilă, “genul de sportivă extraordinară cînd nu are presiune, dar incapabilă să reziste momentelor de vîrf. A greşit că n-a folosit o consiliere psihologică înainte de Beijing”.

De aici a pornit dialogul cu Nicoleta. Finala de disc a început la 19:00, atunci a pornit şi ploaia, iar 30 de minute mai tîrziu românca îşi căuta, rătăcită, soţul din priviri în tribună. “Unde să mă duc?”, bîiguia ea. Casele de pariuri tresăltau fericite. Prima favorită a concursului, cu cotă de 2,50, părăsise competiţia după trei aruncări!

Au mai trecut 20 de minute pînă cînd ea a apărut la zona mixtă, ducînd în mîna dreaptă geanta grea, în care şi-a îndesat prosopul şi munca de 4 ani. Incredibil!

- Nicoleta, ce s-a întîmplat?
- Nu ştiu, e urît ce s-a întîmplat! Pur şi simplu, am fost prea sigură pe mine. Îmi pare rău că i-am dezamăgit pe cei de aproape, familia, pe toţi cei care au crezut în mine. (Femeia de 37 de ani nu spune un text învăţat pe dinafară. Ţine ochii mari, albaştri, spre tavan şi îşi cere scuze încă o dată).

- Emoţiile te-au doborît?
- Nu. Am avut mai multe emoţii la calificări. (Asta e adevărat, n-a sunat acasă cu trei zile înainte de concurs de frică să nu plîngă la telefon). Mi-am dorit prea mult să înving aici, aveam nevoie de o medalie. (Se uită scurt către plasmele din zona mixtă) Nu-mi vine să cred! Priviţi, se va cîştiga medalie cu 62-63 de metri, cît arunc eu din prima în mod normal.

- Şi cînd ai simţit că lucrurile nu sînt în regulă?
- La stadionul de încălzire. M-a luat o durere de cap! Şi am cerut o pastilă.

- Publicul te-a timorat? (În probă au fost şi două chinezoaice, care au făcut cei 90.000 de oameni, stadionul a fost plin ochi, să vuiască. Dar nici vorbă să huiduiască adversarele!)
- Nu, nu. M-am concentrat cît am putut. După un astfel de eşec îţi vine să te laşi de sport! Vă daţi seama ce ar urma? Încă patru ani de eforturi?! Nu mai pot! NU MAI POT! (Loveşte uşor cu piciorul drept în geanta pe care o leagănă în ritmul unei stări interne de pendul. E cînd lucidă, cînd înlăcrimată).

- Ce vei face în continuare?
- Nu ştiu, dar mi se pare greu acum să o mai iau de la capăt. Nu pot să-mi expun toată viaţa sportului. Am familie, am o vîrstă şi un timp de trăit. Vă rog să mă iertaţi, plec. (Are lacrimi în ochi. Oricum nu mai puteam întreba altceva)

CUM EXPLICĂ ARUNCĂRILE
Prima 58,63 “Am făcut rotaţia bine, dar n-am accelerat”
A doua ratare “De data asta am accelerat, dar am greşit la rotaţie. Dacă mergea bine, asta era o aruncare foarte tare”
A treia ratare “Nu ştiu ce s-a întîmplat. Nu mi-o explic”

62,51 metri reuşise Nicoleta în calificări, al doilea rezultat dintre cele 12 atlete care au intrat în finală

64,74 metri a măsurat aruncarea americancei Stephanie Brown Trafton, cîştigătoare de aseară, iar locul 3 s-a luat cu 62,59, cum anticipase Nicoleta

66,51 metri a aruncat Nicoleta Grasu în acest an, la Istanbul, reprezentînd a doua performanţă mondială pe 2008

Constantina, Lidia şi Luminiţa, povestea lor şi povestea noastră personală

Un om slab, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi cu o sacoşă în mîna stîngă, nu vrea să se dea din faţa unei coloane de tancuri şi face bîzdîgania de fier dur să danseze stînga-dreapta, faţă-spate, ca într-un film al lui Chaplin.
Imaginea a adus Piaţa Tiananmen în conştiinţa lumii. Era iulie 1989. Apoi, românii au văzut secvenţele, după ce au dansat ei înşişi cu taburile.
De ieri, piaţa din centrul Beijingului înseamnă şi altceva.

Startul de la 7:30
Tiananmen e locul de unde a pornit, la 7:30 dimineaţa la Beijing, 2:30 la Bucureşti, aventura româncei de 38 de ani care, peste două ore şi jumătate, ce aproximare sinistră!, intra prima, singura şi cea mai fericită pe stadionul unde 90.000 de oameni o aşteptau aşa cum au aşteptat demult grecii o veste de la soldaţii lor.
Aşa s-au născut Olimpiadele şi aşa s-a născut uimitoarea dimineaţă de ieri. Pentru că, atunci cînd s-au trezit, românii au aflat că au o campioană olimpică la maraton. Frumoasele noastre duminici, Ioan Chirilă a avut dreptate!

Campioană olimpică la 38 de ani!
După clipa de stupoare, în ţară au ajuns detaliile, imaginile şi vocile. Toată lumea s-a gîndit la Lidia Şimon, medaliata cu argint de la Sidney. Dar Lidia se clasase a opta, după o cursă eroică, iar o altă româncă, Luminiţa Talpoş, venea pe locul 18. Lidia la un minut de Constantina, iar Luminiţa, la 4 de Lidia.
O înlănţuire uluitoare de femei care ne-au zdruncinat nu doar micul dejun, ci şi părerea despre noi. Pentru că nu mai sîntem de rahat ca naţie şi nu mai sîntem bătrîni, dacă ele, la 38, la 35 şi la 36 de ani, pot să alerge 42 de kilometri, să le cadă unghiile, să vomite şi să ajungă, trei, domnilor şi toate trei, în primele 20 din lume!!!

Personal, foarte personal
Să nu spuneţi că e vorba de sport şi nu trebuie să o luăm personal! Ba, chiar personal să o luăm!
Personale sînt lacrimile Lidiei Şimon, “Băiatul meu m-a rugat să iau o medalie! Sper să înţeleagă că a luat-o altcineva, tot o româncă!”, personală este supărarea Luminiţei Talpoş, care a fugit la început de presă, “am greşit ca fraiera că n-am scăpat la vreme din pluton”, şi personală este călătoria iubirii, a divorţului şi a regăsirii strict profesionale a Constantinei Diţă şi a lui Valeriu Tomescu, antrenorul său.

V-am trăit sau v-am visat?
În această primăvară, la 83 de ani, profesorul Solomon Marcus îşi încheia discursul de la Academia Română cu versurile lui Esenin: “Te-am trăit sau te-am visat viaţă?”. Este pe deplin personal să te trezeşti într-o dimineaţă de duminică şi să te întrebi dacă le-am trăit sau doar le-am visat pe aceste trei femei nu doar numai fibră şi voinţă, ci femei adevărate, cu copii acasă, cu probleme, cu deziluzii sentimentale şi cu rău la stomac. “Mi-a fost ruşine, da’ m-am schimbat în faţa tuturor înainte de start”, povesteşte, ruşinată şi amuzată, Lidia Şimon. Nişte femei.

“La Atena m-am oprit după 20 de kilometri. Mi s-a făcut rău! Am alergat uşor, la început am crezut că m-au descalificat, am vrut să renunţ, dar mi-am zis că e Olimpiadă, e prima mea Olimpiadă şi trebuie să o duc la capăt. Am ajuns pe 20!” – Constantina Diţă Tomescu

Constantina Tomescu Diţă a intrat pe stadion, a alergat o tură şi apoi a rupt cu pieptul panglica de finiş gîndindu-se undeva, sus

- Primul gest a fost să te închini. Erai campioană olimpică, ai continuat să alergi şi ţi-ai făcut trei cruci.
- Da, sînt credincioasă. Şi în America merg le biserică. În fiecare duminică merg. La ora 10 sînt acolo. Dacă am antrenament mă trezesc la 5 dimineaţa doar ca să nu lipsesc. În fiecare duminică la biserica ortodoxă.
- Şi pînă atunci, cum au fost cele două ore, 26 de minute şi 44 de secunde?
- Care din ele? (rîde)
- Chiar le-ai simţit pe toate? E aşa un calvar?
- Nu, nu chiar. M-am simţit bine. Mă rog, în limitele suferinţelor mele. Mă dor piciorul, spatele, îţi mai cade o unghie, dar nu acum!

“Nu m-a afectat smogul. Am putut să respir normal pentru efortul depus. Am fost norocoase că a plouat uşor. Umiditatea a fost mare, dar asta e!”

- Te-ai uitat în spate?
- Da, de cîteva ori. Am eu o frică aşa, că mă ajunge cineva. Mi s-a mai întîmplat, dar demult.
- Şi chiar te simţi bine după un asemenea efort?
- Am făcut infiltraţii şi mai demult şi mi-a dat şi doctoriţa Cone nişte antiinflamatoare. Nici băşici nu am făcut. Sînt buni pantofii Asics, i-au conceput special pentru mine.

“A înnebunit Puşa!”
Doctoriţa o întrerupe. “Cînd am văzut că ai pornit aşa, de una singură şi că nu te mai opreşti i-am zis lui Ion Buliga <Ştii reclama aia cu a-nnebunit lupul? Uite că a înnebunit Puşa! Pe asta nu o mai prinde nimeni!”

- (atleta zîmbeşte) Şi chiar nu m-au mai prins.
- Cînd ai simţit că e timpul să iei cursa pe cont propriu?
- Noi, maratonistele, avem un reper, cel al semimaratonului, 20 de kilometri. Mi-am dat seama că celelalte aleargă lent şi mi-am zis <E timpul!>.

“Am plecat tare pe la kilometrul 20 şi apoi am văzut că nu vine nimeni după mine. Şi mai tare şi tot nu vine. M-am mirat şi am continuat să alerg”

- Şi cînd ai simţit că nu te mai ajung?
- Pe ultimele sute de metri mi-am dat seama că voi cîştiga. Ultimii 200 de metri i-am celebrat!
- Cînd ai avut un moment dificil?
- Pe la kilometrul 30, dar am tras de mine. Trebuia să termin cursa!
- Telefoane?
- De peste tot. M-au sunat şi Zsolt şi Gabi Szabo!
- Ce faci acum?
- Mă duc să mă culc puţin. Apoi am festivitatea de premiere. Va fi superb, şi acum m-am mirat cînd am văzut stadionul plin, cu 90.000 de oameni la gala de dimineaţă. Să le spuneţi românilor că-i iubesc. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns aici!