Dacă o spune Mourinho, chiar n-a fost. Rareori, fotbalul a văzut un personaj care să adune, în cote mondiale, admiraţie şi ostilitate, combinaţia perfectă de vanitate competentă şi de graţie a înfumurării.

“Albert ăsta”, o, Doamne!, numai Mourinho putea să se bată pe burtă cu cea mai strălucită minte ştiinţifică a umanităţii, acelaşi Mourinho care şi-a pus jucătorii de rezervă să se lălăie prin faţa băncii oaspeţilor, cît să-i sară muştarul lui Guardiola!

“Albii” lui au rezistat cît au putut în faţa Barcelonei. Au şi uitat că joacă acasă, dar ce contează? S-au bătut şi cînd au rămas în 10, după ce i-au pierdut pe Pepe şi pe însuşi Mourinho, care a fost trimis în tribune. La 0-1 a ajuns să stea cu barba pe gărduleţ, ca Hizo pe vremuri în Giuleşti.

A venit si 0-2, dupa ce Messi si-a bagat in rucsac adversarii si s-a oprit in poarta Realului. La acest scor, calificarea pare tranşată şi nu poţi să nu te gîndeşti, aşa în noapte, ce caracter puternic este Cristi Chivu, care nu doar că a rezistat coabitării cu Mourinho, ci a şi cîştigat respectul teribilului narcisist! Anul trecut, pe această vreme, Cristi se pregătea să cîştige Liga Campionilor. Nu e rău să ne amintim asta, acum, cînd Chivu şi Mourinho par căzuţi. Par, însă în fotbal totul e relativ, vorba teoriei bătrînului Albert.

Meciul s-a închis în primul sfert de oră, atunci cînd oamenii lui Lucescu au irosit cu o inconştienţă braziliană, iar Barcelona a înscris cu o generozitate catalană. A urmat inevitabilul.

Nici nu se făcuse o oră de meci şi era deja 3-0 pentru Barca, ucrainenii s-au trezit la 3-1, dar doar pentru un minut, iată, Keita trage şi vinclul pîrîie ca un costum prea strîns la subraţ. E 4-1, “Gol enorm!”, strigă comentatorul TVR, definiţie graţioasă a unei mari echipe, probabil cea mai admirată a ultimului deceniu fotbalistic.

Meciul se termină în aplauzele celor 90.000 de spectatori încîntaţi de acest monumental concert rock, imposibil de stăvilit. Nici măcar studiul infinit al lui Mircea Lucescu nu poate face minuni în faţa bestiei luminoase.

Românul a plecat înfrînt rău şi a făcut încă o dată dovada plăţii karmice, demnă doar de cei puternici.  În această noapte, soarta s-a numit Luiz Adriano, altădată Irlanda de Nord, Dănuţ Lupu sau Anderlecht.

5-1, dar fotbalul e frumos şi, de regulă, cîştigă cei mai buni.

Adevărul e că Barcelona domină fotbalul mondial aşa cum nici o trupă n-a mai făcut-o de la Milanul lui Berlusconi, acum două decenii. A fost cea mai bună producţie a Cavalerului, pe vremea cînd nu-l ura toată floarea liberală a Italiei.

Precum Gullit şi ai lui pe vremuri, Barca deţine uşurinţa de a răsturna terenul cu echipele adverse, insensibilă la numele lor. “Dubla” cu Arsenal a fost dureroasă pentru cei care cred în imprevizibilul sportului. Cel puţin în manşa din oraşul lui Gaudi, englezii au cedat propria jumătate, mingea şi geometria. Gata cu demnitatea, să supravieţuim cumva, fuck Messi! Au stat undeva la 20 de metri de propria poartă şi au răsturnat căruţele precum coloniştii din Vestul Sălbatic în aşteptarea năvalei indienilor. Evident, n-au rezistat.

Sau amintiţi-vă de Olanda în finala Mondialelor cu Spania! Şi Barcelona nu e Spania, ci mai mult. Olandezii, care sînt în fotbal ceea ce sînt japonezii în materie de civilizaţie şi de eficienţă şi rezistenţă socială, olandezii n-au putut să pună cu adevărat probleme învingătorilor.

Va reuşi Şahtarul lui Lucescu? Ar fi cea mai mare surpriză a ultimului deceniu. Apropo de 2012, poate chiar ultimul.

A fost o glumă.

Era minutul 30 şi Şahtior o conducea la Doneţk pe AS Roma cu 1-0, după ce bătuse cu 3-2 şi în tur. Ce putea plesni, fatidic şi nebunesc şi potrivnic românului, altceva decît un heblu, o liţă slabă, o furtună solară sau o apropiere periculoasă a Lunii?!

Noroc că a ţinut curentul şi becurile superstadionului din Doneţk au rezistat, chiar şi mai puţine. Roma a ratat un penalty şi a rămas în 10 oameni, după o decizie pripită a arbitrului, care mai apoi nu l-a eliminat pe De Rossi, cel care l-a lovit scurt, cu cotul, pe Srna, căpitanul lui Lucescu şi omul pe care, îmi cer scuze!, nu-l are “naţionala” României.

Şi la 1-0 şi cu un jucător în plus Lucescu continua să gesticuleze îmbrăcat în şuba sa albastră. Cu haina şi fesul pe cap părea un marinar de Baltica, gata să plece din Tallinn spre Turku şi, mai departe, pînă la Copenhaga şi Hamburg, ca să coboare în miezul continentului bogat pe care l-a visat mereu.

Aşa arată adevărul. Cu şi fără curent, cu şi fără zecile de milioane ale lui Ahmetov, împreună cu orgoliile sale demiurgice greu de suportat, cu şi fără talentul brazilian care a făcut 2-0 şi 3-0, acest antrenor de 65 de ani este cel mai bun produs al pasiunii româneşti pentru fotbal din ultimul deceniu.

După ce s-a retras generaţia lui Popescu şi Hagi, el s-a luptat cu exigenţa de top a Europei şi nu e nici o ruşine să-i recunoaştem valoarea, nu-i o ruşine nici măcar pentru noi, cei care avem ca monedă naţională nu leul, ci invidia pentru succesul altuia; succesul construit din greu, cu suferinţa, cu cîrca şi cu mintea unui bărbat care nu se sfieşte să trudească umil precum un mus în iarna vieţii lui.

Da, ştiu. Ori de cîte ori scriu despre Lucescu, apar contestatarii săi. Îl detestă, îl numesc “ţigan” şi apasă pe defectele sale, reale sau imaginare. Reale ca ale oricărui om.

E atîta ură, ură pînă la fibra sa umană, ură de ar vrea să-l şteargă de pe faţa Pămîntului, ură încît înţelegi, văzîndu-l pe acest bărbat tremurînd meticulos pînă şi la meciul cu Braga, care e soarta valorilor într-o ţară lipsită de sentimentul nobil al “celui bun”.

L-am urmărit, acum cîteva zile, pe Cristian Tudor Popescu la ProCinema. Jurnalistul prezenta filmul “Philadelphia”. S-a expus admirabil, cu năvala curajoasă a omului liber, spunînd că nu-i agreează pe homosexuali, dar nici nu-i detestă. Că şi-a aruncat ochii de bărbat pe filmele porno. Dar a mai spus CTP, cel pe care îl ştim, neschimbat, puternic şi nepreocupat dacă ne place sau nu de el, a mai spus că ceea ce l-a impresionat în filmul despre avocatul eminent bolnav de SIDA este felul în care America îşi protejează şi-şi califică cetăţenii în funcţie de ceea ce dovedesc în viaţa lor, în funcţie de ceea ce ştiu să facă, în funcţie de creierul, efortul şi realizările lor.

Se ridică aburul deasupra estului Ucrainei. În lumina reflectoarelor, la un an şi jumătate după ce a cîştigat Cupa UEFA, Lucescu se pregăteşte să meargă mai departe, urmărit de atîta invidie, mînie şi ignoranţă, toate inutile şi suficiente ca să-l califice pînă în ultima sa fibră umană.

Altfel spus, oricine din România ar fi antrenat Clujul, era prăpăd. Prăpăd! Dacă avîndu-l pe Sorin Cîrţu pe bancă a pierdut tot ce se putea pierde, e limpede că fără el ar fi retrogradat.

La Basel, albii din Gruia au avut o primă repriză în care s-au pus la dispoziţia adversarilor, rămînînd în propria treime pînă la pauză, cînd cineva le-a spus că sînt conduşi cu 1-0. În partea a doua, au încercat mai mult, dar fără voinţă, fără articulare, fără tactică am fi zis dacă pe bancă nu ar fi fost Cîrţu, cel mai tare, vorba lui.

Acum, fără glumă. Fostul mare fotbalist şi onestul antrenor Cîrţu are ce învăţa din această prăbuşire de prestigiu. Nimic nu-i mai ajungea la nas, nimeni nu putea vorbi, scrie sau dialoga despre el.

Cînd eşti mai deştept decît toţi, există riscul să nu te mai înţeleagă nimeni, să iei campionate în lumea orgoliului tău şi nici un punct în aceaste competiţii mediocre, dar reale, în care nu-ţi mai rămîne decît să spargi geamurile băncii de rezerve ca să pătrunzi în rezumatele Champions League.

CFR a jucat bine şi curajos. E adevărat că Roma a părut, timp de 70 de minute, o echipă de vestigii cufundate în noapte. Totti şi Adriano s-au mişcat solemni ca siluetele pietrificate din Piazza San Pietro.

Şi dacă n-ar fi fost egoismul lui Traore, clujenii ar fi deschis scorul. Era aşa de simplu, dăăă dre-aaa-pta!, Culio aştepta singur, doar să pună latul, dar instinctul de predator a învins şi Traore a continuat de unul singur, spărgînd “transversala”.  Gest de copil mic! Ce-i poţi reproşa însă unui fotbalist care a dominat estetic ultimii 30 de metri ai terenului, timorîndu-i pur şi simplu pe fundaşii italieni?!

Pusă la încercare prea mult, vraja s-a spulberat subit. A fost suficient un zvîc tipic italian, combinaţie de cunoaştere fotbalistică şi şansă, pentru ca Roma să cîştige cu 2-1 şi CFR să plece fără punct acasă. Aşa se scrie fotbalul în 9 cazuri din 10. Cîştigă cei puternici.

După cum debutase meciul, părea că CFR confiscase tabela. 2-0 după nici un sfert de oră, ce-ţi poţi dori mai mult? Dar apoi oamenii lui Cîrţu s-au retras, speriaţi parcă de posibilitatea unui infarct al oaspetelui.

Şi cum bunele maniere sînt bune în fotbal după ce ai 3-0, s-a întîmplat exact invers. Basel a înscris pentru 2-1 în finalul primei părţi. A urmat o repriză chinuită şi tensionată. Noroc cu oamenii în trening din tribună c-au lăsat deoparte pretenţiile de “noi sîntem mai aproape de Viena decît de Bucureşti” şi şi-au susţinut cu înverşunare echipa. Niţel fanatism dîmboviţean sau transilvănean, nu mai contează, e folositor la înghesuială!

S-a terminat greu şi bine. CFR nu mai e novice în Liga Campionilor. Şi, deşi pare în scădere de formă faţă de primul său an în UCL, fotbalul e ciudat şi poate premia uneori maturitatea. Ar fi tare s-o vedem ieşind din grupă.

Dintre toate  construcţiile sportului, Liga Campionilor e cea care împacă cel mai bine  gloria şi copilăria. Nimic nu se pierde definitiv. Mereu urmează un  meci, un sezon, o ocazie de a o lua de la capăt, o altă fereastră între  două ore de mate. E competiţia care îi face pe italieni să plîngă şi pe  nemţii din tribună să-şi ofere demnitatea de a-şi aplauda echipa  ofensivă care a avut posesie copleşitoare, dar mai puţine ocazii decît  “betonaţii” lui Inter. Cine să mai înţeleagă fotbalul? Dar poate că nu e  nimic de înţeles, ci doar de privit cum Chivu îşi aruncă casca  protectoare direct în Cupă cu gestul liceanului care fuge în Cişmigiu  scoţîndu-şi pe furiş matricola de pe umeri. Slavă Domnului, prinsă în  capse!

“Nu aveam suficienţi jucători în atac!”, exclama, just, crainicul TVR, la 3-1 pentru şvabi, cînd Unirea se chinuia să revină, dar cu o ofensivă în inferioritatea numerică. Nu, nu avem suficienţi jucători în atac. Dar cînd am avut?

Noi nu deţinem nici măcar un semafor în Urziceni, cel mai mic oraş al acestei mari competiţii. Cum să avem vîrfuri?!

Aşa că lăsaţi-l pe Dan Petrescu să fie trist pentru că ne-a adus o jumătate de basm la zero semafoare.