Imaginea realizată miercuri, la finala Europa League de la București, de către fotoreporterul gsp Alex Nicodim oferă un posibil răspuns la o întrebare obsedantă. Am construit un stadion de 200 de milioane de euro, scump, doamnă, scump, în Germania era mai ieftin!

Am găzduit 23.000 de suporteri străini, ne-am supus serviciile publice aeriene, de siguranţă și urbane unui test de stres fără precedent, am organizat aproape impecabil o finală de clasă mondială și noi ce am cîștigat?

Să facem o socoteală. 23.000 de spanioli înmulţit cu 500 de euro cheltuiţi în medie de fiecare… ies cam 12 milioane de euro…

Doar atît? Mai bine priviţi pe îndelete, priviţi faţă cu faţă această tribună de la Naţional Arena! Încercaţi! Bătrîni și tineri, femei și bărbaţi, suporterii lui Athletic Bilbao sînt deziluzionaţi pentru că echipa lor va pierde finala.

Sînt triști, gînditori, demni și civilizaţi. Mulţi își ţin mîna la faţă, cîţiva aplaudă, unii se uită la cubul de sus măsurînd timpul pînă la final, dar toţi sînt demni, convinși de înţelesul simplu și bun al frazei pe care mai toţi aveau s-o rostească la final: “Ăsta-i fotbalul, ăsta-i sportul!”.

Sînt îndrăgostiţi de fotbal.

Cu asta am rămas după finală! Cu sentimentul că sportul poate fi iubit așa cum îl iubeam odată.

Reîmprospătarea iubirii noastre este cîștigul nostru și ea va continua să ne surîdă discret și după ce graniţele contabile ale acestui 9 mai 2012 vor rămîne în urmă.

Doi suporteri basci se despart de România pe “Otopeni” privind chiar această fotografie cu tribuna lor, pe care am publicat-o și în ediția de ieri a ziarului

Îl cunosc pe Dragoș Stanca de aproape 15 ani, am lucrat împreună și doar de cîteva ori l-am văzut atît de stresat ca în această perioadă în care s-a ocupat de organizarea RoNewMedia 2012.

Pentru nimic în lume n-aș vrea să fiu acum în echipa dedicată care s-a băgat în nebunia asta. Tipul e un spectacol. Răspunde la același telefon pe care tastează mailuri, un ochi ți-l aruncă ție și cu celălalt se benoclează pe ecranul laptopului. Sper ca, din nebăgare de seamă, să nu fi participat și la organizarea Olimpiadei de la Londra în timpul ăsta. Dacă-l conectezi cu o liță pe pantof, luminezi un cartier întreg, atîta frecare a băgat ca să iasă evenimentul.

Nu înțeleg de ce a ținut el să facă din RoNewMedia un eveniment regional, pe care nu-l au nici ungurii, nici cehii la acest nivel, nu cred că-și va scoate banii cu zeci de speakeri tari veniți special de afară, dar, de cînd cu succesul finalei Europa League, sînt mai reținut în a spune că ne ies greu lucrurile.

Așa că nu mai fac pe deșteptul. Ne vedem acolo!

Imediat, Mihai Cristian Mateaş, un român ”născut luni și plecat marți în Spania”, după cum se autoironizează pe blog, găsește replica unui avocat,  jurnalist şi tată basc.

Din Bilbao, microbistul îi răspunde lui Simeone pe Twitter: “Simeone spune că mâine copii vor îmbrăca, mândri, tricoul lui Atletico la şcoală? Copiii noştri nu şi le-au dat jos niciodată pe ale lor…“.

Acesta e nivelul polemicii într-o lume civilizată și asta m-a făcut să scriu ceea ce urmează.

Concomitent cu finala din București, la Madrid se dispută turneul de tenis organizat de Ion Țiriac. Din cauza zgurii albastre, elita jucătorilor mondiali îl atacă zi de zi pe manager. Inevitabil, ceea ce ajunge în spațiul public din România este versiunea vedetelor din teren, infinit mai iubite decît orice om de afaceri, organizator și director. Sau ziarist, după caz.

În fiecare dimineață, românii află că Țiriac este un monstru care inspiră lacom o tradiție cu aură cărămizie și expiră mai apoi, ca un combinat poluant, culoarea cecurilor și a banilor.

Pînă azi, cînd trimisa Gazetei la turneu, ziarista Luminița Paul, publică un portret nuanțat al lui Țiriac, reconstituit din mai multe mărturii de la fața locului, unghiuri și nuanțe. Aceste sferturi de ton, această răbdare de a înțelege personajul și de a-l decupla de stereotipuri pentru a-l restitui lui înșuși și oamenilor, așa cum este, da, acestea sînt motivele pentru care iubesc presa scrisă.

Și mai e un motiv. Din cauze pe care nu le cunosc și nu voi consuma timp ca să le depistez, Ion Țiriac și Dan Voiculescu sînt într-o relație rece. Există undeva în ”O călătorie spre centrul Pămîntului” descrierea fidelă a luptei dintre două creaturi gigantice, atît de mari că devin irelevante pentru oamenii obișnuiți. Aflați pe suprafața oceanului subteran, călătorii văd doar crîmpeie din încleștarea făpturilor uriașe. În rest, e beznă neinteresantă. Jules Verne a spus tot ce era de spus în chestiune.

Așa cum procedează de obicei, pentru că așa face în România, nu ezist s-o spun, Țiriac lovește cu armele publicității în trusturile cu ai căror patroni are ceva de împărțit.

Ion Țiriac s-a obișnuit de decenii să cumpere bunăvoință sau să riposteze prin bugetele de publicitate ori de cîte ori nu-i convine ceva. Ni s-a transmis asta în repetate rînduri. Un caz e cel al Țiriac Auto. Totul pleacă de la el direct, nu de la altcineva. Am rămas impasibili.

El e mare, noi sîntem pe drumul nostru. Și mă amuză disputele cu tipi sau companii puternice. ”Jurnalism e ce nu convine, restul e PR”, zice George Orwell. Nu ne interesează nici o altfel de relație decît cea profesională. Nu o dorim, nu o vom face.

Astăzi, lecția lui Jules Verne vine la pachet cu lecția jurnalistei Luminița Paul și a Gazetei, sosită din Spania, acolo unde ”Țiriac a cîștigat totul cu ajutorul minții lui”, observație obiectivă, găzduită de un ziar care n-a așteptat nimic de la el, pentru că nu aparține fundamental nimănui altcuiva decît publicului său.

Iar cînd oamenii ne citesc dimineața ei îmbracă tricourile echipei favorite și discută aprins despre ideea trăsnită a unui român de a vopsi zgura. În acord sau în dezacord cu el. Stați să vedeți dezbatere și distracție cînd o arunca pe zgură sfere fosforescente!

Familia bască Maruri, trei generații de microbiști, de la bunica imobilizată în cărucior și pînă la micuțul Aitor, care azi împlinește un an, se plimbă pe o stradă pietruită. E ca la ei, în Bilbao, acolo de unde colega mea Luminița Paul scrie, în reportajul trimis în țară, că “mersul pe jos înseamnă plimbare, nu alergătură”.

De la mesele de pe trotuar pe cei 5 spanioli îi privesc oameni la rîndu-le bine dispuși, cool îmbrăcați și surîzători. Te simți ca în Bilbao, inima oxigenată de vegetație a Țării Bascilor, sau ca în Praga, Salszburg sau Merano, acolo unde culturile se amestecă împreună cu spuma topită în cafea, pe terasele multiplicate la infinit.

De unde vine diferența? Străzile Bucureștiului sînt aceleași, doar nu s-au mutat clădirile, într-un secret marș nocturn, cu 2.000 de kilometri în vestul Europei!

Clădirile și străzile sînt aceleași, dar oamenii s-au schimbat. Oamenii și, mai ales, atitudinea lor.

Nu doar spaniolii, ci și românii zîmbesc în aceste zile aparte, cînd euforia finalei Europa League și asaltul a peste 25.000 de spanioli au așternut, de fapt, un sentiment de calm peste un oraș nevrozat.

E un paradox, dar pe deplin verificat. Pasiunea aduce serenitatea, pe cînd blazarea e cea care întreține, în timp, spirala dureroasă a nervilor. “Bucureștiul e un oraș neiubit, aceasta-i problema lui”, scria cîndva Andrei Pleșu. Iar cînd devine iubit, cînd oamenii zîmbesc și se prețuiesc pe ei înșiși, totul se schimbă.

Mă uit încă o dată la fotografia de pe Lipscani și privesc imaginile care curg pe televiziuni. Oaspeții citesc ediția specială a Gazetei, scrisă azi în română și spaniolă.

Sînt secvențe frumoase, de la Ateneu și pînă la Otopeni, acolo unde un puști mă anunță, urmărind undeva din sudul orașului, cu urechile la aplicația de iPod care ascultă comunicațiile turnului de control, că avioanele sînt îndemnate să se miște încet pe pistă pentru că aglomerația e extrem de mare, mă uit și nu-mi pot reprima senzația că descopăr cum nodul acesta urban stresant și dezumanizant prin aglomerația lui cotidiană ascunde în burta lui un alt oraș, nenăscut.

E parcă o eliberare în București, e ca o zi chiulită de la școală, pe vremea cînd cinematografele se înșirau, tentante, “spre Kogălniceanu”, e ca atunci cînd totul a început în decembrie 1989, tulburător articolul lui Răzvan Prepeliță despre “proprietarii” finalei!

Și e ca atunci cînd Mircea Sandu, rămîn, ca ziarist, cel mai bun inamic al său, dar azi merită un elogiu, a aflat că are cancer și a spus familiei “Hai pe el!”, continuînd să viseze că va trăi să vadă această finală Europa League, pentru prima oară organizată în Estul Europei. A fost o finală nu doar improbabilă, dar și o finală pentru care a fost luat peste picior. O promisiune pe care Mircea Sandu și-a făcut-o propriei lui vieți și care, pentru cîteva zile, a schimbat surîsul unui oraș din Estul Europei.

Estul Europei? Nu știu. Micuțul Aitor își sărbătorește aniversarea pe o stradă civilizată și între oameni mari civilizați.

Dacă în unele țări capeți cetățenie născîndu-te acolo, mă gîndesc că Aitor Maruri, suporter al lui Athletic Bilbao, merită medalia unui strop de ploaie pentru că ne-a ajutat să ne vedem altfel în ziua în care el face un an și noi împlinim o speranță.

De astăzi, USL guvernează oficial.

Și e interesată de TVR. Potrivit ActiveWatch, Claudiu Lucaci urmează să fie instaurat ca șef al Știrilor TVR. Jurnalistul susținut de noua putere și criticat de ONG a ripostat, atacîndu-l pe Mircea Toma. Lucaci a confirmat că s-a înscris la concursul pentru știrile televiziunii publice, de unde, declară el pentru Mediafax, își dorește să dispară “politizarea, talibanismul şi incompetenţa”.

Dar cine e Claudiu Lucaci?

Citez dintr-un document intitulat ”Denunț”, aflat la Înalta Curte de Casație și Justiție. Îl văzusem acum un an și m-am reîntors azi în arhivă pentru a-l parcurge cu mai multă atenție, pe acesta și altele.

”Am conceput o prezentare în valoare de circa 650.000 de euro pe care i-am trimis-o Ioanei Vârstă, consilierul Monicăi Iacob Ridzi de la MTS.
După cîteva zile, aceasta m-a contactat telefonic și m-a chemat la sediul MTS, unde m-am întîlnit cu ea și cu un bărbat pe nume Claudiu care răspundea de relațiile cu presa”.

Așa începeau evenimentele din dosarul Ridzi. Denunțul îi aparține lui Bogdan Iacobescu, reprezentantul firmelor care au făcut afacerea 2 Mai cu MTS, iar ”bărbatul pe nume Claudiu” este Claudiu Lucaci.

Unele lucruri se știu. Lucaci a fost jurnalist în TVR, purtător de cuvînt al guvernului Năstase, consul în Statele Unite, iar în TVR și, apoi, după cum apare în declarația lui de la dosar, ”director de comunicare al MTS, detașat de la TVR”.

99% dintre români nici nu mai știu ce înseamnă acest termen, ”detașare”. Sau știam, dar nu ne-am imaginat că mai există la 20 de ani după. Să fii detașat din jurnalist în purtător de cuvînt!

În fine, nu aceasta este știrea. Interesant e ce a făcut Lucaci în calitate de director de comunicare al MTS în perioada cînd Monica Iacob Ridzi a fost ministru. În luna aprilie 2009, se vede cu Iacobescu și cu Vârstă, după cum se spovedește Iacobescu.

Procurorii pretind că, de fapt, în acele săptămîni, s-a organizat și realizat ”fictivitatea procedurii de achiziție”. Firmele lui Iacobescu nu semnaseră contractele, aveau s-o facă pe 22 aprilie 2009, dar oamenii din MTS lucrau cu ele ca și cum totul era aranjat dinainte. Printre acești cîțiva inițiați ai MTS se număra și Lucaci.

Cînd a fost audiat la DNA, Lucaci a spus că Vârstă era șefa operațiunii 2 Mai, cu delegație de la Ridzi. Procurorii i-au pus în față un email 13 aprilie 2009, în care el trimitea, de pe un email de yahoo către alte două căsuțe yahoo, prezentarea firmelor Artisan și Mark către Ridzi și către Vârstă. ”Nu-mi mai amintesc cum am intrat în posesia prezentării, dar, într-adevăr, am trimis-o mai departe”, scrie Lucaci în declarație.

Șansa lui a fost că n-a semnat nici unul dintre contracte sau dintre documentele falsificate retroactiv. ”Nu am fost implicat decît în executarea unor sarcini iar nu în alcătuirea unui program sau în luarea unor decizii”, susține el. Procurorii l-au considerat martor și nu l-au acuzat de nimic.

Trei dintre subordonații lui, din Direcția de Comunicare a MTS, au semnat însă procesele verbale de recepție. El i-a pus să facă asta deși, tot conform propriei declarații, ”unii s-au temut inclusiv de consecințele penale”. Probabil că mirosiseră ceva. Unul dintre oamenii pe care-i conducea a venit după și i-a spus că ”a fost o recepție formală”. Lucaci a tăcut, n-a spus nimănui și a plecat din minister după demisia lui Ridzi.

Și acum vine răspunsul. Cu ce s-a ocupat, totuși?

Claudiu Lucaci a fost, ca director de comunicare al MTS, cel care a asigurat mediatizarea evenimentului de la 2 Mai, cînd ProTV, Realitatea TV, Antena 3 și MTV au vîndut știri editoriale pentru Monica Iacob Ridzi și pentru MTS. ”Am asigurat condițiile de transmisie audio-video ale evenimentului de către mass-media”, recunoaște el.

În spatele formulării pretențioase stă un adevăr nașpa. 2 Mai 2009 a fost nu doar cea mai masivă, intensă și prost gîndită operațiune de cumpărare de conținut editorial, ci și o publicitate politică ilegală, declarată astfel de Curtea de Apel București, prin Sentința civilă 444/26.01.2010.

Între cumpărătorul guvernamental și vînzătorul reprezentat de televiziuni, Claudiu Lucaci a fost ”persoana de contact”, după cum apare el  clar și repetat pomenit în mailurile aflate la dosar, mailuri care au circulat între departamentele de publicitate ale televiziunilor și producătorii de știri.

Iată cum descrie peisajul,  într-o declarație, unul dintre cameramanii prezenți în mai 2009 la operațiune. Este, într-un fel, peisajul presei din România.

”În ziua de 2.05.2009 am fost anunțată că eu și reporterul trebuie să ne deplasăm la Costinești pentru a filma o știre publicitară cu evenimentul De 2 ori mai tînăr. Urma să fie prezentă și Monica Iacob Ridzi”. Povestitoarea din dosarul aflat în arhiva instanței este o fată, cameraman al ProTV din Constanța. Au ajuns la Costinești, pe plajă. Acolo se afla Claudiu Lucaci, omul de legătură, care distribuia interviurile aranjate cu ministrul. ”Am observat că la fața locului erau mai puțin de 100 de tineri. Monica Iacob Ridzi era filmată în direct de către reporterii Realitatea TV printr-un car de reportaj. Reporterii de la Antena 3, care erau tot cu un car de reportaj, se pregăteau să intre în direct”. Cei de la ProTV intră în față la coada de televiziuni aflate la dispoziția lui Ridzi. ”Ministrul avea un mesaj pregătit pe care l-a reprodus”.

Claudiu Lucaci zice că nu concepuse mesajele, pentru că Ridzi îi reproșase că el, prin textele propuse, nu o scoate suficient în evidență. De atunci, relațiile dintre ei s-au răcit, spune Lucaci. Dintr-un ”un bărbat pe nume Claudiu, o vedetă TVR convinsă de Monica să vină în minister”, rămăsese doar un dispecer plictisit, dar eficient, al interviurilor aranjate pe această plajă aproape goală, unde firmele organizatoare cer televiziunilor să se vadă ”popor mult!”, iar un reporter povestește blazat cum i s-a cerut să tragă o știre ”în cadru strîns”. La coadă, Antena 3 se pregătea să intre în direct, ghidată de purtătorul de cuvînt.

Nimic nu e romanțat, totul apare în dosar.

”De asemenea, am filmat-o pe Monica Iacob Ridzi în timp ce făcea activități sportive”, povestește cameramanul.  ”Era frig și umed”, își amintește reporterul. Dar ”știrea” trebuia făcută de către fiecare televiziune în parte. ”MTS este dispus să plătească 8.000 de RON pentru realizarea a 2 reportaje de știri”, apare într-un mail cules de procurori din burta unei televiziuni. MTS a plătit sute de mii de euro pentru aceste știri și reportaje, rulate de sute de ori în cele cîteva zile din primăvara lui 2009.

”Apoi am predat materialul brut și am plecat”, adaugă jurnalistul. Peste nici 100 de zile, Claudiu Lucaci avea să plece și el: ”După demisia Monicăi Iacob Ridzi, mi-am dat demisia din MTS, mi-a încetat detașarea și m-am reîntors în TVR”. Jurnalist în TVR, coleg de breaslă cu cei de pe plaja de la Obelisc.

Lovitură este. Dar nu pentru PD-L. Ci pentru ideea de competență în sport. Substantivul esențial în întîmplarea care se rostogolește taman acum nu este traseismul sau numele Doinei Melinte, ci sistemul. În sport, unde performanțele se măsoară transparent și ritmic, partidele insistă să ne demonstreze natura lor fictivă, de grupări de pradă, nu de reprezentante ale unor categorii legitime de interese cetățenești.

Guvernare după guvernare, bugetul sportului a scăzut sub 100 de milioane de euro pe an și tot mai mult din banii rămași s-au dus către clienții politici. Știm foarte bine acest lucru, în calitate, citește nevroză, de jurnaliștii care scriu de aproape 20 de ani despre abuzurile din sport.

Melinte a avut o conduită decentă ca persoană pe timpul mandatului, dar ca responsabil al sportului a fost un dezastru de neimplicare și obediență. N-a făcut nimic în afara liniei stabilite. Nimic în afara nimicului. Banii s-au redus, federațiile și-au pierdut treptat capacitatea organizatorică și de pregătire a sportivilor, bazele au continuat să fie înstrăinate, să vedem cine va fi noul Corvin Nedelcu al USL!, inițiativele n-au existat.

Că PSD dorește s-o recupereze pe Melinte e treaba lui. Că USL pune peste sport și învățămînt un ministru, e vorba de Ioan Mang, a cărui familie a cîștigat contracte multiple cu statul, e treaba noastră, a tuturor. Contractele au fost deja postate pe România Curată. Vom vedea pe cine va numi Mang în locul lui Melinte, între timp reconvertită de către sistemul eternului Hrebe.

Luați-o ca pe o declarație clară, senină și asumată întru totul. Nu are nici o importanță că partidul lui Dan Voiculescu a venit la putere. Gazeta rămîne în opoziție, la o distanță critică față de orice guvern și folosind fiecare instrument jurnalistic ca să-i expună, să-i critice și să-i cenzureze pe cei aflați la guvernare. A făcut-o și în 2005, perioadă cînd Dan Voiculescu și-a numit prietenul, tare criteriu!, pe postul de șef al sportului. Jucaseră cîndva hochei împreună. El și Florian Gheorghe și așa a ajuns acesta din urmă boss la ANS. Un alt episod de rîsul sportului.

Încă o dată. Fără patetisme, dar cu toată fermitatea. Sîntem în opoziție dintr-un motiv simplu. Vorba celui mai titrat analist politic al momentului, pe numele său Puya: “Nu sînt nici pedelist, nici pesedist, sînt pesimist”.

Progresul s-a retras în pădure. E prima și, probabil, ultima victimă din tabăra bancherilor în tumultul crizei provocate de ei înșiși. Echipa Băncii Naționale și a frizerilor bucureșteni, bună meserie, nu poți s-o externalizezi în India, a fost fondată în 1944 și a jucat 32 de sezoane în Liga 1, dintre care de patru ori în cupele europene. A cîștigat Cupa României o dată și a pierdut încă patru finale.

În urma ei a rămas o arenă nefolosită în centrul Capitalei, dacă nefolosit îi poți spune unui stadion pe care mai marii băncii se dau cu mașinuța de zăpadă în iernile tot mai grele care acoperă România. Senzația e unică. Tu singur, pe un snowmobil puternic, derapînd artistic pe dreptunghiul impecabil. În depărtare se văd apartamentele de la ultimele etaje ale hotelului Marriott, unde cei puternici savurează aerul alb al înălțimilor.

Nimic de reproșat nimănui. Vorba acelui înțelept pățit: băncile îți iau umbrela cînd plouă și ți-o dau cînd iese soarele. Și, cînd îți returnează umbrela, nu mai ai mînă.

“Ești un ticălos!”. Mai exact, “Cătălin, ești un ticălos!”. Semnează Rudel Obreja.

La urma urmei, de ce nu? Cîtă vreme nu e o calomnie sau o ameninţare, putem discuta. Și nu e. E o opinie.

Președintele Federaţiei de Box și organizatorul Galei Bute crede că sînt un ticălos. Recunosc, am început cu finalul emailului pentru că e mai spectaculos.

Începutul e însă la fel de atrăgător.

Bursă din banii de la stat

Și călduros. Era sufocant în sala de la Romexpo, în seara zilei de 9 iulie 2011, atunci cînd a pornit totul.

Era cald și însuși Bute, cel care poleise cu graţie hala aceea preistorică, a învăţat în cîteva secunde că oamenii te pot preţui ca sportiv și te pot amenda în calitate de supercontribuabil, pentru că ce a fost atunci boxerul decît un contribuabil cu drepturi extinse pînă la cer, un contribuabil care primește o bursă de două milioane de euro din bani publici. În mînă, după ce a achitat cota către Interbox și impozitele, a rămas probabil cu 60% din sumă.

Momentul huiduielilor

Companiile de stat și Ministerul Turismului au oferit peste 2,5 milioane de euro din buget pentru organizarea acelei gale de box. După victorie, Obreja i-a spus la ureche lui Bute “Mulţumește-i Doamnei!”, Bute s-a întors către public și cei 10.000 de oameni au luat foc cînd au auzit numele Doamnei. Elena Udrea primea dovada propriei impopularităţi.

Nu era o surpriză, dar era confirmarea că există locuri în România unde puterea ei, unică în statul român pentru cineva neales pentru asta!, nu valorează nimic.

În secundele de huiduieli, care continuă și astăzi, au realizat toţi cei implicaţi că, deși gala fusese excelent organizată, deși Bute boxase frumos, oamenilor nu li se poate vîrî nimic pe gît cu forţa. Mai ales pe banii lor. Și atunci s-a enervat Obreja.

Furia lui Obreja

La cîteva zile după eveniment, el spunea: “Și mîine aș face la fel, pentru că Udrea merita să-i mulţumim. A fost singura care a avut coaie!”.

Să trecem peste detalii.

Adevărul e că fără implicarea directă și voluntară a Elenei Udrea, gala nu s-ar fi organizat. Ea a găsit soluţia finanţării prin bani europeni prin “publicitate făcută brandului de ţară”. Ea a mobilizat, printr-un apostolat bugetofag, companiile naţionale din energie ca să cotizeze fiecare cu sute de mii de euro. Directorii s-au supus.

Și atunci de ce e furios Obreja?

Pentru că unii nu vor să treacă peste detalii.

Regele sîngeros

Obreja s-a trezit brusc în postura de “victimă colaterală”, după cum singur mărturisește în același șir de emailuri trimise ziarului.

Departamentul Antifraudă (DLAF), care se ocupă la nivelul Guvernului României de fondurile europene, a expediat acum patru zile către DNA o sesizare în care acuză “posibile fapte penale în organizarea Galei Bute”.

DLAF este un birou românesc, dar obiectul investigaţiilor sale sînt banii europeni. DLAF e legătura OLAF în România, iar OLAF are nu doar rezonanţă de necruţător rege viking, ci și o reputaţie asemănătoare ca organizaţie antifraudă.

La cîteva ore, Ministerul Turismului s-a delimitat de orice implicare și a spus că dacă e ceva, atunci e la organizare. La Obreja adică. Cam sub centură lovitura.

“Veninul acțiunilor tale”

După ce i-a înjurat pe “procurorii de la DLAF, ăștia care se scoală de dimineaţă ca să facă dosare oamenilor”, Obreja s-a calmat și m-a făcut pe mine ticălos.

El crede că dacă n-ar fi existat campania Gazetei, încă dinainte de Gală, lucrurile n-ar fi ajuns aici. Acuză “veninul acţiunilor tale” și face o observaţie interesantă.

Constat că modul în care duci această anchetă este unul către propria-ți confi rmare a subiectivismului, amestecat cu dorința de a-ți demonstra că ai dreptate, mereu ai dreptate…”
RUDEL OBREJA

E dreptul lui să se simtă persecutat. Obreja pune în discuţie una dintre capcanele clasice ale acestei meserii.

Jurnalismul presupune să rămîi lucid și nepartizan în relatări, rezistent și la complimente, și la insulte. Să ai distanţă critică nu doar faţă de cei despre care scrii, ci și faţă de propriile acţiuni.

Omenește vorbind, încerci să faci toate acestea, nu-ţi iese întotdeauna, dar cheia e să-ţi păstrezi calmul, buna-credinţă și siguranţa că imperfecţiunea face parte din regula jocului și că e atenuată de regulile insistent practicate ale meseriei de ziarist.

Recent, Lavinia Gliga, o jurnalistă de la ”Decât o revistă” a fost la conferință la Boston, unde a întîlnit unul dintre marii profesori americani de media. Am reținut o frază: ”Ziariștii bîjbîie după varianta cea mai corectă față de omul căruia i se adresează”. Da, e o profesie în care nu e nici o rușine să accepți întrebările furioase ale lui Obreja. Chiar dacă nu în primul rînd el, ci publicul e cel cu care încerci, vulnerabil, să discuți. Publicul căruia îi ești dator ”să-i lași spațiu ca să decidă singur ce e bine și ce e rău”.

Frustrări. Diverse frustrări

Obreja susţine că nu sînt singurul frustrat. La fel îi vede și pe cei de la DLAF. El îi încadrează într-o clasă de “funcţionari care uneori au puterea de a decide soarta oamenilor, dar n-au capacitatea de a-și gestiona viaţa particulară, rămînînd la un stadiu sub mediu de inteligenţă și adaptabilitate”. Exemplele lui Obreja sînt: “frustraţii de la DLAf, învăţători de pe la școlile din provincie, mici”. Fostul boxer face o introspecţie involuntară în propriile frustrări.

Cu poliţia a avut probleme, n-o ascunde. Nu a fost străin de lumea interlopă, mereu îl enervează cînd se scrie despre asta, a declarat-o Mihai Leu o dată și de atunci e taxat. Rămîne o parte nelămurită a destinului său pe care încearcă s-o lase acolo, în trecut.

Cu profesorii, dacă a avut probleme, sigur n-au fost la limba română. Mailurile de zeci de rînduri sînt scrise impecabil. Cu procurorii de la DLAF, da, e mai complicat pentru fostul elev Rudel Obreja.

“Mă acuză de niște nimicuri”

Chiar înainte de moţiunea de cenzură, pisica cu clopoţei a dat din coadă. Procurorii de la DLAF au trimis un semnal, preluat de Mediafax și apoi de toată presa.

În sport, deocamdată procurorii au un palmares umilitor și dureros pentru ei. Cazul Valiza și Dosarul Transferurilor le-au fost spulberate în instanţă “ca și cum am fi trimis coperţile goale, nimic între ele”, după cum declară chiar unul dintre ei Gazetei Sporturilor.

Aruncată de DLAF către DNA, Gala Bute va fi o nouă piatră de încercare într-un domeniu de maximă expunere. “Sînt niște nimicuri”, spune Obreja despre sesizările procurorilor.

Povestea banilor publici

El pledează, corect, sesizînd cîteva eclipse de logică ale magistraţi lor “Societatea n-avea capacitatea de a organiza Gala”, “Da, dar am organizat- o perfect!!!”. În același timp, continuă să facă aceeași confuzie, neînţelegînd că indiferent dacă banii cheltuiţi erau luaţi pe credit de la bancă, ei puteau fi verificaţi ca bani europeni pentru că urmau să fie plătiţi din buget și apoi decontaţi prin sistemul european.

Ca ziarist, susţin și acum că nu e normal ca o gală de box profesionist să beneficieze de bani europeni și de bani de la buget. Obreja crede altceva. E dreptul lui, nu ne înţelegem! Îl doare, “recunosc, am făcut-o și pentru bani, și pentru imagine, dar și pentru sport. Iar acum procurorii folosesc asemenea subterfugii de înfierare a dușmanului de clasă care suge sîngele poporului”. E clar, omul e un ultraliberal.

Dar aceasta nu e o discuţie penală. Iar procurorii acuză fapte penale în deconturile lui Obreja.

Cheltuielile pe care le consideră DLAF ca fi ind făcute din banii europeni sînt, de fapt, cheltuieli generale ale companiei mele. N-am voie să fac asta?!”
RUDEL OBREJA

Final deschis

Va fi un caz interesant. Dacă DNA va începe cercetările și-l va trimite în instanţă, acolo unde Rudel Obreja susţine că va demonta totul. Dar poate că nici nu va ajunge în instanţă.

De un lucru ne-am dezvăţat. Ticăloși sau nu, nu putem anticipa nimic din ceea ce face justiţia. Ceea ce e, pînă la urmă, normal.

Nimeni nu și-a dorit această confirmare, dar ea a venit. Nu ne-am dorit-o pentru că ea va costa. În primul rînd, va costa bugetul. Restul îl vor stabili procurorii și, eventual, judecătorii.

DLAF, departamentul de luptă antifraudă și biroul de legătură din România al antifraudei de la Comisia Europeană (OLAF) a sesizat DNA în legătură cu posibile acte de corupție și alte fapte penale comise în principal de Rudel Obreja în organizarea Galei meciului Bute – Mendy, din 9 iulie 2011, informează Mediafax.

Înainte și după gală, Gazeta Sporturilor a derulat o campanie pe care Elena Udrea și Rudel Obreja, în mod vehement, au numit-o drept “mincinoasă”. Ziarul a atras atenția asupra situației unice în lume ca un meci profesionist de box să fie finanțat cu bani europeni.

În total, ministerul condus de Elena Udrea promisese aproape 2 milioane de euro, din care, pe 1 noiembrie 2011, a anunțat că va plăti 1,53 de milioane de euro firmei organizatoare, Europlus Computers,  proprietatea lui Rudel Obreja. Motivația ministerului turismului a fost promovarea brandului turistic al României.

Ministerul și-a însușit cît a cerut Obreja
Atît Elena Udrea, cît și Rudel Obreja au insistat în vara lui 2011 pe ideea că tot cazul expus de Gazeta Sporturilor vădește “lipsă de patriotism”. Ziarul a continuat să susțină că Rudel Obreja s-a plasat inclusiv în conflict de interese, el fiind simultan președinte al FRB și patron al firmei organizatoare a galei.

Conform agenților antifraudă, care au trimis constatările către procurorii români, “Obreja, ca președinte al Federației de Box, a dat dreptul de organizare unei firme care îi aparținea tot lui”.

În nota de control citată de Mediafax se arată că, mai apoi, firma Europlus Computers a lui Obreja a estimat valoarea serviciilor de promovare printr-un studiu organizat de The AdComp și că ministerul Elenei Udrea “și-a însușit evaluarea promovării”.

Banii au fost plătiți pe 1 februarie 2012
Potrivit inspectorilor DLAF, firma lui Obreja nu avea capacitatea de a presta serviciile de promovare pentru brandul turistic al României. Firma avea doar patru angajați, doi part-time cu două ore pe zi și ceilalți doi, part-time cu patru ore pe zi. Firma n-a angajat nici un specialist în domeniul promovării turistice, susține DLAF.

Raportul arată că, pe 1 februarie 2012, MDRT a plătit 8.116.800 RON către Europlus, care se împrumutase la BRD ca să organizeze gala.

Plata s-a făcut din bugetul României și urma să fie decontată din banii europeni. Dar rambursarea este blocată

Bilet de avion pentru propria fată
MDTR a încercat să obțină banii din Fondul European de Dezvoltare Regională și a depus o cerere pe 16 februarie, scrie Mediafax. Ea a fost stopată pînă la încheierea controlului, iar acum controlul arată că firma lui Obreja a invocat plăți de 239.493 de lei care nu pot fi recunoscute drept costuri de promovare.

S-au decontat inclusiv hainele la comandă ale lui Rudel Obreja și biletul de avion al Denisei Obreja, fata președintelui federației de box. Denisa Obreja este absolventă de drept internațional și l-a consiliat pe tatăl său în războiul cu AIBA.
Investigatorii europeni consideră nejustificate și alte cheltuieli, precum cazare și masă, dineul de după gala de box sau servicii de consultanță care au durat pînă în ianuarie 2012.

Bani, firme şi politicieni, reţeta secretă a Galei Bute. Iată ce scriam pe 18 iulie 2011.

Răspunsul lui Rudel Obreja: “Îi dau în judecată!…” Biiiip

- DLAF susține că ați decontat cheltuieli pe care nu le-ați făcut pentru Gală, ci în scopuri personale.

- Nu e adevărat! Ăștia de la DLAF  se trezesc de dimineață și acuză lumea, asta fac ei! Pentru niște rahaturi mă tîrăsc în noroi. F….. de b….

- Asta n-o consemnez.

- Ba consemneaz-o, Cătălin, că nu e normal ce mi se întîmplă! Societatea mea are și alte venituri și alte cheltuieli nu doar cele de la Gala Bute. Eu derulez și alte afaceri. Ei nu pot identifica dacă un euro l-am luat din Gala Bute și l-am cheltuit pentru altceva. Nici nu am făcut așa ceva. Am suportat din banii mei cheltuieli de societate! Nu pentru gala în care am promovat brandul României, mai spun o dată!

- Dar DLAF susține că în corespondența cu ei ați invocat și un bilet de avion pentru fata dumneavoastră.

- Păi ei mi-au cerut toate actele, nu doar cele ale Galei, și acum speculează și interpretează că ar fi fost cheltuieli pentru Gală. Unde am scris eu că alea sînt cheltuieli pentru Gala Bute?! Mă… (bippppp) Fata este asociat al societății, nu are legătură cu gala. Acum sînt în Uzbekistan cu afaceri, mă voi întoarce, îi dau în judecată, abia aștept să ajung în instanță să probez că am dreptate!

Milionarul stă cuminte în loja lui, izolată după transperantele ploii selecte din Londra. Se bucură reținut. Roman are pumnii strînși de emoție la finalul acestei întîlniri de Champions League. S-au împlinit visurile unui puști. Chelsea învinge pe Barcelona și ce imagini frumoase a strîns un 1-0 deloc spectaculos în teren!

În prima repriză, Alexis scapă singur, tribuna engleză oftează, chilianul prinde un lob rotund, mingea lovește transversala și stropii de apă curg de pe lemnul porții. Tușierul ridică fanionul, e eroare, una dintre puținele dintr-un arbitraj încîntător de discret. Arbitrii sînt ca scriitorii și ca jurnaliștii. Devin cu atît mai buni cu cît se amestecă, pînă la dizolvare, printre gîndurile oamenilor, gînduri stîrnite de deciziile lor rămase în urmă.

Desigur, fotbalul se poate discuta la infinit. Acesta-i farmecul lui. Comentatorii TVR la Londra sînt Mitran și Olaianos, doi vechi cunoscători ai sportului, ei văd un penalty neacordat pentru Barca, mie nu mi se pare, rămîn la senzația că Felix Brych are o interpretare aproape perfectă a jocului. Neamțul e licențiat în drept, are 36 de ani, se schimbă repede generațiile.

Înainte de pauză, Messi se împiedică undeva la mijloc și din trei pase tari, obsesia antrenorilor noștri, pase care nu reușesc niciodată în Liga 1, mingea ajunge la Drogba. Ivorianul n-o lovește pur, dar fotbalul e funcțional, estetica derivă azi din viteză, și mingea se țopăie glorios spre plasă.

E 1-0 pentru Chelsea, împotriva cursului jocului, cum ar fi scris regretatul Eftimie Ionescu, fără să se ferească de calea dreaptă spre adevărul meciului.

Repriza a doua îi arată pe Guardiola cu mîna în cap și pe Di Matteo impenetrabil. Doar ochii îi strălucesc tipului în costum închis de pe banca lui Chelsea, e aceeași strălucire pe care o vezi în privirea fostului său coechipier Dan Petrescu.

Au siguranța marilor cuceritori, siguranța unor bărbați enervanți în convingerea că vor stăpîni lumea ca antrenori, așa cum au făcut-o ca sportivi. “Liniile englezilor se văd frumos de sus”, spun comentatorii. Așa e, Chelsea face înot sincron în ploaia din ce în ce mai deasă, ploaie care nu smulge însă nici o denivelare gazonului fără cosinusuri. “Ce facem noi ca să avem o iarbă bună? O punem și o udăm. Aaaa! Și repetăm asta vreme de 200 de ani”.

Minutele trec, tribuna cîntă, Barcelona ajunge aproape de gol, dar Cech pîndește zen o minge imposibilă și o respinge după cel mai fotogenic plonjon al începutului de an 2012. Faza este colosală, reluarea cu încetinitorul indică spaima din ochi a peluzei britanice, sînt cîteva fracțiuni în care oamenii din spatele porții au certitudinea golului, dar vezi și privirea atent cîntărită a lui Petr Cech, care nu se grăbește și se întinde în ultima fracțiune posibilă, detonînd balonul așa cum fac eroii din filmele necredibile, cînd taie firul roșu în secunda 0001. Numai că acum e pe bune!

Imaginea se mută pe Abramovici. E liniștit ca un patron care își plătește portarul cu 100.000 de euro pe săptămînă.

Tabela se fixează la 1-0, returul de săptămîna viitoare va fi complicat și frumos pentru ambele echipe. Tensionați, Guardiola și Di Matteo își găsesc timp pentru o strîngere de mînă și pentru cîteva cuvinte calme. Așa se termină un meci început cu un gest mărunt, dar care nouă, obsedați de problema planetară a arbitrilor, “Să fie străini sau români?!”, ne-a sărit în ochi.

Pe tunelul pe care acum combatanții merg osteniți spre vestiare, la început se strînseseră echipele. Mai erau cîteva secunde cînd au apărut și niște oameni îmbrăcați în verde praz. Abia și-au făcut loc printre fotbaliști, s-au frecat de Terry și Puyol, ca în bancul cu măcelarul care îi roagă pe cei de la coadă să-l lase să treacă pentru a deschide prăvălia. Erau arbitrii, cei mai puțini importanți, dar deloc cei mai puțin respectați oameni de pe teren.