O carte şi două oferte de nerefuzat

marți, 23 noiembrie 2010, 1:58

„Dragul meu, ajunsă la o anumită vîrstă voi spune exact ceea ce cred”. Cînd un glas de femeie îţi zice aşa puţin înainte de miezul nopţii, te gîndeşti la ce e mai rău.

Mare, mic şi furios
Acum cîteva zile, ProTV şi Antena 1 au ofertat doi oameni de la Gazeta Sporturilor.

Cu aproximativ 80 de milioane de euro pe an din publicitate Pro-ul şi cam 40 de milioane Antena, cele două televiziuni sînt, împreună, de cel puţin 12 ori mai mari decît Gazeta, în termenii cifrei de afaceri. În 2010, cei doi giganţi vor lua 60% din piaţa de publicitate TV din România.

Normal. Televiziunile pot oferi salarii mai bune şi expunere pentru jurnaliştii care aleg calea ecranului. Ele garantează notorietate şi mai multă siguranţă. În timp ce ziarele sînt mereu ameninţate şi obligate să-şi schimbe modelul de business, canalele tv par de neoprit.

Oricine a trăit, ca lider de echipă, ipoteza plecării unor oameni valoroşi, cunoaşte senzaţia. Reacţionezi, încerci să recalibrezi unele lucruri dar, în fond, te simţi neputincios. Mişcările tale sînt lente, auzi prin tifon, doar ochii caută în stînga şi în dreapta, precum privirile scafandrilor care se scufundau după bureţi în insulele Egeei, turnaţi în costumele lor lucitoare şi grele. Nu ţi-a rămas mare lucru de făcut, ştii că felul în care ai acţionat pînă atunci e singurul atu, restul stă în alegerea omului.

Cînd îţi spun că s-au decis să rămînă la ziar, eşti deja epuizat. Şi încerci să înţelegi.

Branding pe frontul de Est
„Un produs nu poate să facă un consumator să se simtă parte a unei comunităţi, un brand poate să creeze comunităţi, un produs nu poate să atragă de pe piaţa forţei de muncă cel mai bun angajat, un brand poate să convingă un întreg grup de talente doritoare de carieră profesională să i se alăture”. E cartea Anetei Bogdan, „Branding pe frontul de Est”.

Şi, tot din volumul ei, aceeaşi idee demonstrată prin aşa-nu:

„Vă amintiţi de Enron? Era un brand de succes, invidiat şi respectat, cheltuia sute de milioane pentru imaginea sa, doar că înăuntru erau cîţiva angajaţi toxici, care nu iubeau acest brand, care nu-l respectau şi care l-au distrus cu metodă, aş putea spune. Enron a fost sabotat de brandul intern atît de puternic încît nimic nu a mai putut salva afacerea, deşi brandul extern o ducea chiar bine”.

„Cioclii moderni ai României”
Aneta Bogdan scrie cu o pasiune necruţătoare despre colegii săi de la Brandient, despre clienţi şi despre femeile şi bărbaţii pe care i-a cunoscut şi pe care-i preţuieşte.

În schimb, politicienii sînt numiţi „cioclii moderni ai României”, incapabili „să demonstreze că România are ceva unic, valoros şi că trebuie să investim în această direcţie; niciunul nu a inspirat naţiunea sau nu i-a dovedit ca merita mai mult; niciunul nu i-a demonstrat ca este iubită; niciunul nu a creat asociatori pozitivi, favorabili pentru naţiunea română”.

Despre reputaţie
Priveşti comentariile apărute pe siteul de media al lui Obae, după ce ziaristul a rezumat afirmaţiile din carte despre politicieni. Au apărut. Imediat au apărut. Tipi care poartă şepci de baseball cu cozorocul la spate, stau în pivniţe neaerisite şi respiră pe nas, aşa cum îi descria devastator un mare scriitor american, sătul să-l tot înveţe canişii forumurilor cum se scrie un roman.

Şi la noi, mulţi sînt tipi plătiţi de partide să înjure sau sînt energizaţi, pur şi simplu, de o inepuizabilă frustrare personală. Aceşti mici activişti agitaţi din secta digitală Pol Pot!

Îi enervează rău Aneta, se vede că îi enervează, pentru că profesia, hobby-ul şi natura lor intimă constă în negarea competenţelor şi în defăimarea reputaţiei. Pe cînd Aneta Bogdan crede că „În România, cu precădere în ultima perioadă, valoarea reputaţiei tinde către zero şi consider asta cea mai mare ameninţare la adresa, dacă vreţi, a siguranţei naţionale. De aceea am ales să scriu despre reputaţie, împotriva curentului. Fac asta pentru că sper să mai fie încă mulţi aceia care lucrează în tăcere şi îşi apără bunul nume”.

Întristaţi, dar nu foarte surprinşi
Cartea e scrisă cu un regret anunţat, cu un regret ofensiv, cu un regret violent, dar e genul acela de violenţă gingaşă, pe care o regăseşti la regizorii tineri români şi pe care criticul Jay Weissberg o surprinde epocal in Dilema: „În filmele despre România există absurd, însă nu în modul anarhic şi violent din filmele anterioare: acum acesta e însoţit de melancolie, de un sentiment că aceşti regizori noi sînt întristaţi, dar nu foarte surprinşi, de incapacitatea României de a arunca definitiv mantaua anilor lui Ceauşescu”. Astfel e şi cartea Anetei Bogdan.

În interior şi în afară
Nu ştii de ce au rămas oamenii la ziar. Nu ştii nici pentru cîtă vreme, nici care va fi următoarea ţintă a televiziunilor, mai ales că acum, ce ironie a destinului corporatist!, ele însele sînt atacate de animale şi mai mari, firmele de cablu care îşi deschid propriile canale de conţinut.

Ceea ce ştii, ceea ce ştii cu siguranţă, e că , într-un fel sau altul, lucrurile au legătură cu ceea ce povesteşte Aneta Bogdan.

„Unul dintre cazurile recente la care am lucrat mi-a arătat o multinaţională cu o reputaţie impecabilă, dar în care brandul a ratat să construiască o relaţionare cu clientul local, deşi avea la îndemînă cele mai bune instrumente de seducţie, prin resursele, competenţele şi capabilităţile corporatiste. Cum se poate întîmpla aşa ceva? De cele mai multe ori, fiindcă brandul nu a găsit – în primul şi în primul rînd – pe nimeni în interiorul companiei cu care să aibă o relaţie emoţională de durată. Atît timp cît nimeni nu a iubit brandul cu pasiune şi dedicare în interiorul companiei, nici afară nu l-a iubit nimeni. E greu să acceptăm lecţia asta: a relaţionării în interior pe care se sprijină relaţionarea cu cei din afară”.

Desigur, la un moment dat pasiunea pentru ziare va obosi. Se va lăsa seara, ne vom simţi patetici, şi atunci, puţin înainte de miezul nopţii, va suna telefonul. „Dragul meu, ajunsă la o anumită vîrstă voi fi directă! O să scriu o carte despre branding în care voi spune exact ceea ce cred”.