Mihai Neşu: „Am un nou job. Îmi contract bicepsul stîng!”

luni, 9 ianuarie 2012, 12:07

2012 se deschide cu un semn bun. Mihai Neşu simte contracții la bicepsul mîinii stîngi. Pînă acum, el putea mișca doar mîna dreaptă, în timp ce partea stîngă a corpului era complet paralizată și toți se întrebau dacă nu cumva este afectată iremediabil.

Era octombrie 2011 şi vorbeam la telefon. Mihai Neşu era încă în clinica De Hoogstraat, înregistrat sub numele unui bărbat cu rezonanţe olandeze, ca să-şi conserve anonimatul recuperării chinuitoare. Fotbalistul îşi mişca doar puţin mîna dreaptă. Ambele picioare şi mîna stîngă erau inerte.

MAI
E adevărat, traversase zile şi nopţi mai dramatice. Pe 10 mai 2011, imediat după accidentul de la antrenamentul lui FC Utrecht, “medicii nu mi-au dat mari şanse să respir singur”. Viaţa lui a fost în pericol săptămîni în şir, săptămîni petrecute la terapie intensivă, pînă cînd a reuşit să respire neasistat, să mănînce, să vorbească.  Împreună cu Maria au improvizat un sistem de comunicaţie, apoi cuvintele lui s-au lăsat purtate de către invenţia lui Steve Jobs.

OCTOMBRIE
În toamna anului trecut, începuse să se folosească de mobilitatea parţială a mîinii drepte ca să se plimbe cu scaunul în clinică şi pe străzile din apropiere. “Zi-mi ceva din ţară!”, mă somează el, folosindu-şi iPhone-ul ţinut la nivelul feţei de un dispozitiv special.

Apoi o pauză. “Stai niţel că am o problemă”. Aud dialogul în engleză. “Vă rog, ajutaţi-mă să-mi pun braţul la loc pe scaun!”. Tăcere pe faţa întunecată a Lunii.

Revine la discuţia cu mine. “Îmi căzuse antebraţul drept de pe scaun şi nu mai puteam manevra scaunul. M-a ajutat cineva care era pe aici şi l-a pus la loc”. Aceasta era mîna dreaptă, cea bună, de 5 sau 6 ori mai slabă ca forţă faţă de o mînă normală.

DECEMBRIE
Despre mîna stîngă, nici o părere. Doar o pulsaţie incontrolabilă, cînd stătea la orizontală. Marea temere: nu cumva partea stîngă s-a decuplat total nervos în momentul fracturii coloanei?

“Am ajuns la nivelul despre care mi-au vorbit medicii cînd mi-au evaluat perspectivele după cîteva luni. Dar eu i-am mai infirmat o dată, aşa că sper că mă voi reface mai mult de atît”, spunea Mihai în decembrie, chiar înainte de Crăciun.

Cifrele mîinii drepte evoluaseră. 63 de newtoni forţă faţă de 119 cît are braţul Mariei. Plecase de la mult mai puţin. Totuşi, nu-şi controlează încă toate degetele şi pe cel mic nu şi-l simte.

Despre mîna stîngă, liniştea celor 20 de newtoni. Pînă într-o dimineaţă oarecare.

INTERVIU. Fotbalistul descrie fără patetism mica minune a organismului său. Este stilul Neşu, îl cunoaşteţi deja.

–  Cum ai simţit, Mihai?
– (Rîde). Într-o zi, aşa am simţit.

– ?
– Am simţit ceva deosebit faţă de starea obişnuită. Într-o dimineaţă, am avut senzaţia că pot să contract puţin ceva la mîna stîngă. Nu mi-am dat seama ce anume se contracta. Am chemat un fizioterapeut. Mi-a spus că e bicepsul. Ceea ce eu

simt ca o contracţie e mişcarea bicepsului.

“Am chemat un fizioterapeut, apoi încă unul şi încă unul ca să fiu atît de sigur cît se poate. Toţi mi-au spus că bicepsul stîng se contractă”

–  Şi poţi mişca mîna stîngă?
– Nu. Va dura trei sau patru luni pînă cînd sper să o pot muta de pe spătarul scaunului, aşa cum fac acum cu mîna dreaptă. Nimeni nu ştie exact, îţi dai seama. Aşa că mi-am obţinut un nou job. Să-mi contract bicepsul stîng. Oricum altceva n-am de făcut.

(Oamenii sînt obişnuiţi să citească articole despre instrumente minunate din slujba bolnavilor, precum scaunul electric pus de Primăria din Utrecht la dispoziţia lui Neşu, care costă 20.000 de euro, atinge o viteză de 10 km pe oră şi are o autonomie de 25 de km. Dar adevărul e că recuperarea lui Mihai şi a oricărui om în situaţia sa înseamnă infinite momente în care sprijinul îi vine de la el sau de Sus. Nu e misticism, ci opinia medicilor care îngrijesc de zeci de ani bărbaţii şi femeile paralizate din toată lumea).

– Şi altceva ce faci?
–  Pregătesc lansarea fundaţiei, împreună cu prietenii mei şi cu cei de la FC Utrecht. Pe 16 ianuarie organizăm o conferinţă de presă aici, în Olanda. Cei de la club vor invita şi presa din România. Sper să aveţi loc toţi. (Zîmbeşte)

– Vorbeşti şi tu?
– Da. O să explic cum intenţionez să ajutăm copiii suferinzi din România. O să trimitem în ţară nu doar scaune şi alte lucruri. Vreau mai mult. Voi începe în Bihor, zona mea, și sper să ne putem extinde.

– Eşti foarte concentrat pe destinul copiilor.
– Ştiu că unele lucruri ar trebui să le facă primăriile din România. Am citit legea, sînt obligaţi să asigure condiţii persoanelor cu dizabilităţi. Nu mai discutăm de ce n-o fac. O să încerc s-o fac prin fundaţie, cu puterile mele, evident. Pe 16 ianuarie facem conferinţa penru presă, apoi, pe 19-20 februarie, lansăm oficial fundaţia, printr-o gală, la Utrecht. Îmi doresc înainte de orice seriozitate şi durată. Mă apuc să fac un lucru sincer, dincolo de orice suspiciuni şi care să folosească oamenilor în situații grele mulți ani de acum înainte.

–  Gala cum va fi?
–  Vor fi aproape 300 de oameni. Se vor cumpăra locurile la mese, sînt 10 locuri la o masă şi costă 290 de euro locul, poate, cine ştie, va cumpăra şi cineva din România o masă. Nu ştii niciodată de unde sare iepurele bun! Mai multe veţi afla pe 16 ianuarie, la conferinţă.

“Ceea ce-mi doresc să realizeze fundaţia mea e să-i ajute pe copiii paralizaţi din ţară să aibă pe cît posibil o viaţă normală. Vreau să instalez lifturi speciale în şcolile din Oradea. Țin la ideea că oamenii paralizați au nevoie de o viață normală”