Fanioane și icoane la DNA

luni, 29 decembrie 2014, 8:22

Mîine, în ultima ediție a lui 2014, Gazeta Sporturilor va publica episodul 1 al unui interviu cu procurorii care au lucrat la Dosarul Transferurilor.

Doru Țuluș, șeful echipei, a fost greu de convins. Opt luni după verdict a tăcut. Iar înainte tăcuse 8 ani. 

El își amintește că ”Investigația a început în februarie 2006, în ziua în care un coleg citea tare în birou titlul de pagina întîi din Gazetă. Gică Popescu și Ioan Becali își șușoteau ceva unul altuia într-o fotografie. În ziar erau cifre, nume, informații și, dintr-o dată, în acea cameră în care abia intra lumina dimineții, am realizat că avem un caz”.

Dar procurorul își amintește și cum ziarul a ironizat lentoarea și rezultatele primelor etape ale procesului. În acei ani, procurorii mai și pierdeau cîte o repriză din meci. La rîndul lor, ziariștii care relatau cazul suportau maliția colegilor și neîncrederea publicului. Oamenii erau plictisiți de ”un subiect care nu va duce nicăieri, căci nimic nu se va schimba”.

Au fost 8 ani lungi în care, pornind de la o investigație de presă, justiția a ezitat, a înaintat, a cumpănit și, într-un final, a trimis după gratii opt nume mari ale fotbalului nostru.

Pînă la urmă, Țuluș s-a decis să vorbească.

”Citeam mesajele de la cititori de pe blog și realizam cît de puțină lume credea că se va face lumină”, i-a mărturisit fostul procuror criminalist clujean colegului Marius Mărgărit.

Marius a fost dintre cei care au urmărit cazul vreme de 8 ani. A relatat despre 67 de termene de judecată. 8 ani înseamnă, la nivelul presei de azi, o carieră întreagă. Deunăzi, o realizatoare TV a anunțat că va scrie o carte după ce a moderat decent o dezbatere de două ore între candidații la prezidențiale.

După atîta vreme, ziariști și procurori, nu ne datorăm nimic unii altora. Fiecare ne-am făcut treaba cum am știut mai bine.

Efortul de explicare al presei a fost stoic. Procurorii, după cum fair-play recunoaște Țuluș în interviul de marți, nu erau familiarizați cu mecanismul, iar publicul microbist, care știa cum se derulează transferurile, nu înțelegea care e problema. Sau, pur și simplu, nu avea încredere în justiție.

Opt ani. Orgoliile, rănile și suspiciunile s-au pierdut în urmă. Cînd am crezut că e de criticat, noi  am criticat și procurorii s-au supărat. Uneori ne-am cerut scuze și am rectificat. Alteori am rămas fermi alături de ceea ce am publicat.

Nu sîntem amici, asta nu e posibil între ziariști și procurori, cum nu e posibil să fii prieten cu aproape nimeni din afara acestor două meserii apăsătoare. Doar respectul profesiei celuilalt a rămas neștirbit.

La începuturile audierilor, asta o știm de la cei astăzi închiși, șefii din fotbal au remarcat pe birourile din DNA fanioane în culorile echipelor lor. Tipii din Parchet erau microbiști pe bune.

Țuluș însuși se ducea în tribună la meciurile mari ale Craiovei Maxima. Apoi a căpătat o slăbiciune pentru Gică Popescu. Dar asta n-a ajutat pe nimeni.

A fost, nu-i așa, un 2014 impecabil pentru DNA. Ce se va întîmpla în 2015?

Ieri, Laura Codruța Kovesi a făcut declarații pentru NPR, o rețea de radio de calitate din Statele Unite. ”Kovesi spune că moştenirea tatălui ei procuror şi credinţa ei ortodoxă o inspiră în căutarea dreptăţii”.

Pentru ca să nu existe nici un dubiu, pe siteul postului apare fotografia în care șefa DNA pozează în fața unui perete cu icoane.

Imaginea și ideea au ceva neobișnuit. Un șef anticorupție din UE își revendică inspirația profesională din religia majoritară a poporului său.

E mai degrabă un gest de politician, decît de magistrat.

Să ne imaginăm situația inversă oriunde în lume. Un cetățean român e cercetat de parchetul din Malaezia. Observă pe pereți inscripții din Coran și steaguri verzi. Procurorul șef al Federației Malaezia tocmai a declarat că el este inspirat de sharia, codul religios al Islamului. Cum v-ați simți și ce încredere ați avea ca străin de altă religie că veți fi investigat obiectiv?

DNA anchetează musulmani, pesediști, creștini, quakeri, evrei, fundași centrali la marcaj și liber cugetători. În fața procurorilor, dacă ai fost căpitanul echipei naționale de fotbal și al lui FC Barcelona sau apropiatul președintelui țării, se presupune că ai același drepturi. E de discutat dacă așa au stat lucrurile și dacă se va schimba ceva în viitor.

Deocamdată, a fost nevoie să pălească puterea de la Cotroceni ca să fie anchetați oamenii care au avut legătură cu Palatul. Retrocedările, Gala Bute sau Microsoft sînt dosare deschise și mai vedem.

Nu avem nici o certitudine că, după cei ai lui Traian Băsescu, oamenii lui Klaus Iohannis, noua sau vechea gardă intimă a puterii, nu vor beneficia de același tratament călduț din partea DNA. Sau cine ”face tandem” cu parchetul anticorupție are mai multe vieți la prezumția de nevinovăție, ca în jocurile pe calculator?

Pînă una alta, infinit mai puțin elogiată decît azi, DNA cea din 2006 l-a trimis pe Gică Popescu în fața instanței, iar judecătorii l-au condus în închisoare, deși oamenii aveau poza lui în albumul cu amintiri. Și păstrau fanionul echipei favorite pe pereți.

Între timp, în sediul de pe Știrbei sînt scoase în față icoane. Nu e vorba ce ții acasă sau pe birou, ci ce simți nevoia să afișezi.

Într-un proces, statul se prăvălește cu toată forța sa mundană. Are, de partea lui, premiza de onestitate, integritate și competență, toate garantate de către sistem.

Actul de justiție este oricum asimetric. Acuzatul pleacă, oriunde în lume, cu șansa a doua. Nu mai e nevoie ca procurorii să invoce și împuternicirea divină, ”her strong Romanian Orthodox faith inspire her to seek justice”. Kovesi reprezintă statul, nu e cazul să reprezinte și voia lui Dumnezeu. 

Iar Iohannis, ca președinte, nu un tandem cu DNA poate face, ci cu justiția. Că mai există și avocații și judecătorii pe aici și n-ar fi deloc democratic ca tribunalelor să li se ceară să pună în balanță o versiune a acuzării contrasemnată de președintele țării.

Ne găsim puterea în căi și în zei diferiți.

Cînd ajungem la DNA, în sala aceea de așteptare de la parter, imediat după ce treci de poarta ca la aeroport, sîntem egali. Nu ne lăsăm drepturile cetățenești la jandarm, împreună cu telefonul mobil. Și nu contează religia sau naționalitatea sau locul de muncă.

Uneori ne încurajează Rugăciunea Inimii, alteori „Ave Maria” a lui Schubert în interpretarea Mariei Callas, cine știe, poate mantra ”Om” a budiștilor. Sau orice altceva. E treaba noastră la ce ne gîndim în sala de așteptare și la ce ne rugăm în tăcere în metrou. Ducem aceleași drepturi profane.

Și, mai ales, avem garanția Constituției că justiția nu se termină, ci doar începe în încăperea de jos de la DNA, pe stînga, înainte să urcăm la etajele unde icoanele au luat locul fanioanelor.