#Colectiv – Ana Pascu: ”De două ori, Alex a ales România. Prima oară, cînd a refuzat un job la Frankfurt. A doua oară, am ales eu pentru el: nu l-am transferat în străinătate decît prea tîrziu”

sâmbătă, 29 octombrie 2016, 9:37

de Mirela Neag, Răzvan Luțac și Cătălin Tolontan

Joi, 11 august 2016, echipa de spadă a României intră în sala ”Carioca 3” din Rio de Janeiro.

La scrimă totul se decide în cîteva ore.

Nu sînt calificări, recalificări, criza de 40 de ani sau a doua șansă în viață.

Ai ratat, mergi acasă!

Ai tras bine, treci mai departe. Dar e nevoie să faci asta de la capăt. În fața celor mai buni din lume.

Ele? De nici un fel nu sînt favorite!

Întîi că fetele de la scrimă au dat chix, în urmă cu doar cîteva zile, la proba individuală, acolo unde clasamentul mondial le dădea dreptul la o medalie.

În al doilea rînd, delegația României în ansamblul ei este cu nervii la pămînt. Ne îndreaptăm spre cea mai slabă participare olimpică ”tricoloră” de la Helsinki 1952!

”Atît putem!”, e ceea ce se aude din înaltul tribunei oficiale. Dacă șefii sportului au mai spus și altceva, nu a trecut de bariera sunetului.

Și, în al treilea rînd, ziua aceasta, unica pe care o avem, începe cu fundul.

Cîștigăm la limită, primul meci, cel cu SUA.

20 de ani de istorie are proba olimpică de spadă fete, timp în care au cîștigat doar trei țări: Rusia, China și Franța

Ana Maria Popescu, liderul echipei, trece pe culoar tîrîndu-și piciorul.

Își deșurubează tibia, se bate cu ea în cap și zice: ”Pe vremuri jucam și noi cu bucurie! Mergem în vestiar să ne căutăm bucuria de joc, ca să arătăm ceva în semifinală”.

O femeie îmbrăcată în negru traversează sala, în drum spre fete.

Urmează semifinala cu Rusia. Ceva se răsucește adînc în ele și în noi.

România defilează pur și simplu în fața rusoaicelor, care tocmai le eliminaseră pe franțuzoaice, alte mari favorite la titlul olimpic.

Excelent meci! Dar pînă aici ne-a fost! Pentru că vom întîlni în finală China, echipa cu cele mai bine cotate jucătoare ale momentului. Și cu cel mai bun antrenor mondial: legendarul francez Daniel Levavasseur.

Atîta știm, atîta poate România în acest moment, bine că jucăm totuși finala!

Femeia în negru mai taie o dată sala.

***

București, două luni și jumătate după.

Femeia e tot în negru.

Negre sînt și fotoliile din biroul de la Federația Română de Scrimă.

De decenii, Ana Pascu este unul dintre cele mai cunoscute nume ale sportului românesc. Fostă sportivă, apoi președinte a FR Scrimă, ea a devenit vicepreședinte al federației internaționale.

În locul ei, aici, la federația de scrimă, Ana Pascu l-a susținut pe Mihai Covaliu.

Criticii ei susțin că este ultima șefă dinastică a vechiului nostru sport. Schițează un zîmbet ori de cîte ori aude asta.

Pe birou, praful catifelează o revistă care are pe copertă fotografia trupei Goodbye to Gravity.

Alex Pascu, basistul trupei, este băiatul femeii în negru. Era liderul formației Goodbye to Gravity. Al lor a fost concertul din 30 octombrie 2015 din clubul ”Colectiv”, ei au fost și organizatori, iar Alexandru Pascu este unul dintre cei 64 de oameni care și-au pierdut viața acum un an.

E prima oară cînd Ana Pascu vorbește despre ce s-a întîmplat atunci.

Și pentru jurnaliști e straniu.

Pentru că tot ceea ce a urmat, investigațiile despre infecțiile nosocomiale, minciunile ISU ca nu stiau de club, sponsorizarile pompierilor, Unitatea nefuncțională de Mari Arși de la Floreasca, Hexi Pharma, contractele măsluite ale spitalelor, viermii de la Spitalul de Arși, totul a început în noaptea în care redacția Gazetei Sporturilor a încercat să afle ce s-a întîmplat cu băiatul ”Anei Pascu, tipa de la scrimă”.

”Trei luni nu am știut de mine”

-A trecut un an, doamnă Pascu.
-Iar eu îl aștept pe Alex să vină, să mă sune. Nu pot să accept că nu mai e. În fiecare noapte plâng în hohote. În primele trei luni nu am știut decât să plâng, plângeam până simțeam că-mi explodează capul. Din cauza asta am făcut și tensiune mare, 20. După fiecare criză de plâns, tensiunea scade numai cu pastile. Am ajuns să nu mai suport durerea.

32 de ani avea Alex Pascu, liderul trupei care a concertat la ”Colectiv” pe 30 octombrie. El a murit pe 11 noiembrie 

–…
-Nici nu știu cum am trăit în primele luni, pentru că nu-mi mai duc aminte aproape nimic. Nu-mi aduc aminte când a plecat din spital spre Paris, când s-a întors, cum l-am dus la IML, nici de înmormântare nu-mi aduc aminte. Mi-au spus fetele mele de la scrimă că m-au ținut să nu mă prăbușesc din picioare.
Trei luni am plâns până la epuizare. De multe ori am ajuns la spital și acolo îi spuneam din priviri soțului că nu mai vreau nimic de la viață. Am înțeles apoi că așa nu mai pot trăi și am apelat la un psiholog. De la el am aflat că atunci când intri în depresie faci lucruri autodistructive.

(Sună telefonul fix. Răspunde și are loc o conversație scurtă. Este soțul)

”Tocmai își făcuse analizele și era fericit că erau perfecte”

–Vă ajutați reciproc?
-Soțul meu face față și mai greu situației; cât e el de doctor, la spital a intrat o singură dată la Alex. Eu sunt bine în comparație cu el, a plâns non-stop, iar după zece zile a făcut o cataractă agresivă la ambii ochi și a trebuit să fie operat. Nu mai poate sta singur şi din cauza asta simte nevoia să vorbească cu mine mereu. Mă sună încontinuu când nu sunt acasă.

–Cum era Alex?
-Optimist. Îl certam mereu că nu-și făcea controale medicale periodice, îi spuneam că trebuie să meargă la doctor o dată pe an. Cu două săptămâni înainte de incendiu, a venit la mine și mi-a spus: ”Uite! Sînt sănătos! Mi-am făcut analizele și sunt extraordinare. Ești fericită acum?”

-Povestiți-ne ceva despre el, vă rugăm.
-Alex a fost un copil de excepție. A făcut Liceul german, a intrat al 3-lea la Arhitectură, nu a trebuit să-l verific niciodată la teme. La 4 ani și jumătate știa deja să citească. La patru ani și jumătate citise Mary Poppins și Cuore. Îmi aduc aminte de o zi când aveam musafiri. El s-a ridicat în picioare și ne-a spus ”Buna seara. Eu mă duc la mine în cameră.” M-am dus să văd ce face și l-am găsit citind. ”Uite, mami, am terminat cartea” ”Tu, Alex? Poate bunicul.” Și mi-am spus în minte ”Alex a început să mintă.” L-am pus să-mi arate. Și a început să citească cursiv, ca mine.

”La 14 ani, capitonaseră pereții cu cartoane de ouă”

-Sportul nu l-a atras?
-La cinci ani și jumătate l-am dus la munte, la schi. Dimineața, când ajungeam să-i pun și al doilea clăpar în picioare, îmi spunea că nu vrea să schieze, că vrea să meargă în cameră. ”Dar ce vrei să faci în cameră?” ”Să citesc, mami!”. Am vrut să facă sport, dar nu s-a lipit nimic de el. L-am dus la înot, dar înota cum dorea el. La baschet, la Dinamo, n-a stat.

”L-am adus pe Alex și la scrimă, dar mi-a spus că ăsta nu-i sport. A ales muzica” Ana Pascu

-Ați fost o mamă dominatoare?
-Am fost genul de mamă care a vrut să știe mereu ce face copilul ei, cu cine umblă. L-am controlat mereu, dar din umbră. Nu l-am sufocat.

-Adică l-ați cam dădăcit.
–(Zîmbește) La 14 ani, când a început să cânte cu prietenii, le-am oferit ca loc de repetiții adăpostul antiatomic de la federație. E o încăpere fără geamuri, la subsol, nu deranjau pe nimeni, dar cel mai important, Alex era lângă mine. Puteam să-l văd. Am rîs cînd au capitonat pereții cu cartoane de ouă.

(Sună din nou telefonul fix. La fel, o conversație scurtă. ”Vedeți! Din nou soțul”)

”Acum am văzut ce versuri frumoase scria”

-E adevărat că Alex a avut ocazia să plece din țară?
-Da. În ultimul an de facultate, a primit o bursă de la o facultate din Frankfurt. I-am spus că ”Dacă ești capabil, nu există să nu te realizezi și în România. Trebuie să oferi ceva și țării tale”. Ăsta-i spiritul în care l-am crescut pe Alex. Nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă în țara asta. Ne pleacă medicii, antrenorii și nu e în regulă. Ei trebuie să-și  onoreze înainte obligațiile față de statul care i-a educat și apoi sînt liberi să facă ce doresc. Așa cred eu.

(Sună telefonul mobil. Din nou soțul.”Ce v-am spus!”)

-Cum a ales?
-N-a plecat. A rămas cu prietenii din trupă. Nu am știut niciodată ce melodii cîntă. Sora mea îi știe toate cîntecele. Acum am văzut și eu ce versuri frumoase compunea! Stau și mă întreb de unde știa el toate lucrurile despre care cînta? Nu l-am văzut niciodată urmărind vreo emisiune politică la televizor sau să vorbească despre actualitatea din societatea românească. Cu tatăl său avea însă discuții mai profunde.

-Era încăpățînat?
-Mai degrabă aș spune pe picioarele lui. Alex s-a descurcat mereu singur, nu a trebuit să intervin niciodată să-l ajut. Primul lui job a fost la o casă de arhitectură Elle Deco. Au fost 20 de candidați pe loc și nu am crezut în ruptul capului că o să cîștige el. Cînd m-a anunțat că a fost angajat, l-am întrebat ”Ce dobitoci lucrează acolo?!”. A lucrat doi ani acolo, pînă într-o zi cînd mi-a spus că pleacă pentru că salariul pe care-l primea, 700 de lei, e prea mic pentru cît profit le aduce. I-am spus să plece doar după ce-și găseşte altceva. Mi-a replicat că nu mai stă o zi. După ce a plecat, a doua zi îmi spune că și-a găsit deja un job nou, cu o mie de euro salariu.

-Dar marea pasiune era muzica.
-Da. Toți banii pe care-i cîștiga îi băga în chitare, în corzi, în echipament muzical. Apoi a început să lucreze la album.

(Zbîrnîie telefonul fix. Din nou soțul)

-I-ați urmărit cariera?
-Mai degrabă îl urmăream pe el. (Zîmbește din nou. A doua oară în două ore). ”Primul album a fost pentru copii”, mi-a spus el. Era disperat să se remarce cu al doilea. Am trecut prin toate spaimele de mamă cînd îl vedeam cum pleca noaptea cu mașina. Se consuma foarte mult. ”Parcă era un hobby!? Ce Dumnezeul meu faci?”, îi spuneam. Îi plăcea foarte mult Bruce Dickinson, solistul de la Iron Maiden, care fusese și scrimer.

”Nu era descurajat de România. Era plin de idei și de proiecte. Și-a însușit sfatul și rugămintea mea: «Fii bun și stai aici. Fă ceva și pentru țara ta!», l-am rugat mereu” Ana Pascu

”A ajuns la spital pe picioarele lui”

-O spuneți a doua oară. Vă apasă sfatul pe care i l-ați dat?
-Evit să îmi pun o întrebare: Dar țara a făcut ceva pentru el? . Nu-mi pun întrebarea asta pentru că dacă aș începe să secționez acele zile, aș intra într-o depresie profundă. Aș putea să găsesc răspunsuri ce m-ar termina ca om. Că nu s-a făcut aia, că s-a spus asta și, de fapt, adevărul era altul.

”Eu cred că medicii au făcut atât cât au putut și cât au știut. Cred că țara asta nu este pregătită pentru dezastre. Mi-e frică să mă întreb ce se va întâmpla cu noi în cazul unui cutremur?” Ana Pascu

-În tot acest an, am mai vorbit cînd și cînd. Ne-ați spus că citiți ceea ce se scrie. Cu ce sentimente?
-La „Colectiv”, autoritățile nu au apăsat pe butoane, personalul din spitale a fost insuficient. Ce să spun? Alex a ieșit din club pe picioare, a fost adus de un prieten cu mașina la spital. Amicul ne-a povestit cum tot drumul a stat cu mîinile afară pe geam, ca să și le răcorească.

– La ce spital?
-La Floreasca. S-au luat după o ambulanță. Prietenul lui l-a sunat pe soțul meu și i-a auzit pentru ultima dată vocea lui Alex: ”Spune-i lui tata că sunt OK!”. Din momentul în care am ajuns noi la spital, timpul s-a topit. Îmi aduc aminte frînturi de viață. Din a doua zi am vrut să-l transfer pe Alex la un spital din Franța. Un demnitar de acolo, fost scrimer, care a aflat de nenorocirea mea, m-a ajutat să obțin garanția de 350.000 de euro pentru transfer, dar o doctoriță de aici m-a sfătuit să nu-l duc. A fost o frămîntare mare în inima și în sufletul meu. M-am hotărît însă prea tîrziu.

”Medicii au vrut, dar atîta au știut și atîta au putut”

-E adevărat că și el a fost infectat?
-Da. În primele zile a contactat mai multe bacterii agresive. Klebsiella din plămîni l-a și terminat. Am înțeles că el voma în timp ce era intubat… A fost o îmbulzeală de nedescris acolo în primele zile. Răniții erau duși pe targă de la secția de terapie intensivă spre tomograf printre toți oamenii care sunt în sala de primiri urgențe. Alex era plimbat cu fața descoperită printre acești oameni veniți de pe stradă.

4 bacterii intraspitalicești au fost descoperite în analizele lui Alex Pascu

-Vă amintiți vreun episod anume?
-Cînd a apărut ministrul Bănicioiu l-am întrebat dacă nu ar trebui ca pacienții arși să fie izolați? Mă întreb de ce medicii au acceptat să-i trateze în asemenea condiții, dacă nouă, care nu avem cunoștințe medicale, ni s-a părut că ceva nu e în regulă?! Cred însă că dacă medicii știau și puteau să facă mai mult, făceau. Atîta au știut. Atîta au putut.

”Nu voi cere scuze nimănui ca să-mi exprim opinia. Eu nu afirm că medicii sau spitalele n-au vrut. Dar spun apăsat că atîta au știut și atîta au făcut. E valabil pentru toată România. Atîta știm, atîta facem, măcar să recunoaștem și să învățăm” Ana Pascu

-La un moment dat, ne-ați spus că aveți o concluzie la tot ce s-a întîmplat. Aceasta este?
-Da, atîta putem, atîta facem, viața e complicată în România și trebuie să recunoaștem asta. Nu e deloc resemnare în ceea ce spun. Noi la lupta pentru adevărul de la ”Colectiv” nu vom renunța niciodată. Nu îmi este ușor să mă gândesc la faptul că cei care au fost transferați la timp în străinătate sunt acum în viață! Am greșit sau nu că l-am ținut atîtea zile în Spitalul Floreasca? Mi-e frică de răspuns.

-Cum v-au sprijinit cei din sport?
-Copiii mei din scrimă, Mihai Covaliu, Roxana Scarlat, Laura Badea, Ioana Ionescu, nu s-au despărțit de mine. Întotdeuna era unul dintre ei cu mine la spital. Acum ei au rămas copilașii mei.

(Sună telefonul fix. ”Soțul!”)

-E ceva ce nu v-am întrebat?
-Vrea să adaug eu ceva: nu sunt un om puternic pentru că nu recunosc nici acum că a plecat și că nu mai vine. El acum nu mai are nevoie de ajutor. Eu și soțul meu, da. Ce căuta, Doamne, să cînte într-un astfel de club improvizat? Mie îmi era frică de droguri, de impostori, dar nu m-am gîndit nici o clipă la incendiu. Nu am avut curaj să merg la acel club niciodată, dar vom lupta pînă în ziua în care vom muri pentru ca vinovații să plătească.

”Le spun tututor mamelor, tututor părinților «Aveți grijă de copiii voștri, aveți grijă ce fac, unde sunt și, cel mai important, iubiți-vă copiii!»” Ana Pascu

Alex, liderul formației GTG, a murit în seara zilei de 11 noiembrie, în avionul ce-l ducea la Paris.

Intrase în septicemie de două zile.

***

România – China 44-38!

Sîntem campioni olimpici!

Fetele aleargă unele spre altele, sprijinindu-și uimirea, durerea și mîndria.

E prima medalie olimpică de aur la echipe din istoria scrimei noastre și singurul titlu al României la Rio.

”România atîta poate și atîta știe să facă”. 

În tribune, Cătălina Ponor începe să plîngă. Bărbați în toată firea din micul grup de români își prind obrajii cu o singură mînă și-și trag nasul, ca atunci cînd vrei să-ți oprești lacrimile.

Brusc se aprinde lumina.

În ”Carioca 3” se aude Coldplay cu ”A Sky Full of Stars”. 

Am mai scris despre asta, dar adevărul e că un zeu pe jumătate generos și pe jumătate crud pune versurile cu mîna pe creștetele fetelor.

”’Cause you get lighter the more it gets dark/I’m going to give you my heart”. 

”Cu cît se face mai întuneric, cu atît devii mai luminoasă”.

Antrenorul Dan Podeanu se trage, modest, într-o parte.

Apare podiumul de premiere. E simplu, dar frumos, de lemn natur. La următoarele ediții, vor fi de la Ikea și le vor monta direct premianții.

Într-o parte a sălii, se flutură steagurile. Pentru prima și ultima oară la această ediție a Jocurilor Olimpice, ”tricolorul” este în mijloc.

”Cu cît se face mai întuneric, cu atît devii mai luminoasă”.

Cu cît avem mai puține medalii, cu atît aceasta e mai prețioasă.

Ana Maria Popescu, Simona Pop, Simona Gherman și Loredana Dinu se urcă pe podium.

Crainicul anunță în franceză și engleză: ”Din partea Federației Internaționale de Scrimă, va decerna medaliile doamna Ana Pascu”.

O femeie într-un costum cernit apare în fața podimului pe care sînt acum fetele din Rusia, China și România.

Rusoaicele o sufocă în brațe pe Ana Pascu. Toată lumea scrimei mondiale cunoaște tragedia de la ”Colectiv”.

Cînd ajunge în fața sportivelor noastre, nimeni nu se mai stăpînește. Ana Pascu întinde brațele spre Ana Maria Popescu.

Sportiva își caută tatăl, ”e acolo, sus, și îmi face cu degetul pentru această victorie”, iar Ana Pascu se gîndește la ”ce versuri frumoase fac tinerii ăștia!”.

De unde știu ei și cînd au avut timp să trăiască toate lucrurile despre care cîntă?

Se așterne liniștea.

Doamnelor și domnilor, imnul României.

Save