O scenă de redacție

sâmbătă, 4 noiembrie 2017, 6:58

Vineri seară, live din redacția Gazetei Sporturilor.

Adi Florea, șef la fotbal și unul dintre ziariștii cu păr alb, tobă de sport, lansează provocarea către Alin Buzărin.

”Buză”, freelancer cu rubrică în gsp, s-a aciuat de câteva săptămâni într-o redacție pe care, de fapt, n-a părăsit-o niciodată. Se documentează. Scrie la albumul ”100”, istoria celor 100 de ani de Liga 1, pe care LPF îl va scoate în decembrie.

Alin are o agendă străveche și un monitor strălucitor în față.

Verifică, meci cu meci, datele din arhiva digitalizată a ziarului. Pagină după pagină, pe monitor se derulează meciuri din altă epocă.

Adi schimbă miza, ca să-l deruteze. ”Ia zi, Buză,  ce meci important european al Craiovei a avut loc într-un 3 noiembrie?!”. Trece o secundă. Una singură. ”Shamrock Rovers, în ’82”, răspunde Alin.

Florea plusează: ”Scorul?”.

”3-0 pentru noi. Campbell autogol și Cârțu de două ori. Primul pe un contraatac”.

Adi aproape că se ridică de pe scaun: ”Hai, mă, lasă-mă! Asta nu e memorie, e altceva!”.

Alin dă din mână, e elementar, fraților, ”nu putea fi Benfica, ăla a fost primăvara. Începutul lui noiembrie era cam turul doi și în turul doi am jucat cu irlandezii de la Shamrock Rovers”.

Explică precum Benedict Cumberbatch, în versiunea modernă a lui Sherlock, aștepți să șuiere linii și ecuații prin aer.

Puștii din redacție zâmbesc.

”Îmi dau demisia!”, se aude din linia fetelor și băieților de la site, copleșiți de cultura sportivă și de logica lui ”Buză”. Se râde înăbușit din toate colțurile halei.

Îl privesc, peste panourile șofran care ne maschează ecranele și ne lasă libere fețele, pe Vlad Ispas. E ultima lui zi în redacție. Ultima zi-noapte, de fapt. A ales PR-ul, un domeniu mai promițător. Merge la o agenție bună, prestigioasă.

Vlad e încă tânăr, 27 de ani, cu 7 ani în redacție. 7 ani și pe fiecare l-a muncit cu sârguință.

În noua lui meserie programul e program, week-end-ul e week-end și, omenește vorbind, nu stai în fiecare zi cu știri deasupra capului că s-a mai închis un ziar, un site, o redacție.

Demonstrația involuntară a lui ”Buză” aduce un nor pe fața lui Vlad.

Fără să știm, este norul care ne parcurge pe fiecare dintre noi, cei care scriem, dar și cei care citiți aceste rânduri.

Încet, încet, moare o lume.

Redacțiile n-au fost perfecte. Am greșit deseori, am fost nedrepți și sigur că ne puteam face treaba mai bine. Vorba lui Radu Cosașu, am scris când ca analiști, când ca banaliști.

Dar erodarea și atomizarea care s-au pornit în ultimii ani, ca o furtună de nisip, parcă de neoprit, riscă să lase societatea fără specialiștii pasionați, fără oamenii adunați în aceste rezervații de exemplare impare, redacții ca niște bestiare pe cale de dispariție.

”Noi cu ce specialiști mai vorbim acum?!”, exclama un tehnocrat în momentul în care a aflat că s-a închis un ziar din Germania. Corectă revelație. ”Cine mai răspunde pentru știri?”. Corectă și târzie.

Deunăzi, Congresul SUA i-a chemat la audieri pe șefii Google, Facebook și Twitter, în legătură cu propaganda Rusiei pe timpul alegerilor americane.

• Google a zis că nu e rețea socială.
• Twitter a promis că va fi mai transparent.
• Iar reprezentantul Facebook a mărturisit că ei nu sunt producători de conținut și că nu poate garanta nimeni dacă o știre e o știre sau e publicitate plătită din banii Coreei de Nord. ”Și banii nu pot fi ușor depistați”. Senatorul Al Franken și-a pus mâinile pe cap.

Vreme de sute de ani, bune și rele, proaspete sau obosite, redacțiile au răspuns pentru știrile lor. N-au venit niciodată să spună că ele sunt, de fapt, forme de interacțiune sau aplicații pe net și că nu-și asumă ce produc.

În fond, nu e nicio tragedie că nimeni nu va mai ști pe de rost ce meci al Universității Craiova a picat într-un 3 noiembrie.

Oamenii vor găsi căi noi să se informeze și să se protejeze, mijloace la care azi nici nu ne putem gândi.

O miză există însă, dincolo de orice profesie.

Ecranul telefonului și conturile de fb nu pot înlocui sentimentul că aparții unei comunități reale. Pentru apropierea umană nu există substitut.

De milioane de ani, oamenii șed, curioși și adăpostiți deopotrivă, într-un pâlc de semeni în care poveștile, cunoașterea și sensul trec de la unul la celălalt, generație după generație.

”Asta nu e memorie, e altceva!”, vorba colegului exasperat de răspunsul dintr-o bucată al lui ”Buză”. Poate că e civilizație.