Noi, ventrilocii fotbalului

miercuri, 5 decembrie 2007, 4:47

Poate că românii nu sînt toţi selecţioneri, dar România e, cu siguranţă, o redacţie de sport. MySport. Un site, un teren virtual, tuşat cu mouseul nu cu var, unde sînt înscrişi 80.000 de oameni, dintre care 43.000 activi. Comunică, scriu texte. Socializează, după o expresie cam indigestă.

Din mai şi pînă în decembrie, ei au postat 17.926 de ştiri, 101.930 de fotografii, 17.384 de filme.

Cedez astăzi spaţiul rubricii unuia dintre aceşti cititori ai gsp, Bogdan Florescu. Nu ştiu dacă e într-adevăr textul unui fotbalist care se retrage. Puţin probabil. Dar de ceva sînt sigur: el descrie un vis pe care noi, profanii, l-am avut de multe ori. Noi, ventrilocii fotbalului, care îl jucăm fără să ne mişcăm picioarele, ci doar pleoapele. Ne imaginăm finale de Campionat Mondial, goluri miraculoase, la păianjen şi, din cînd în cînd, retragerea. Dar nu o retragere definitivă, desigur, ci un romanţată, ca într-o telenovelă fără sfîrşit. Cît timp putem clipi.

---

OptarulMîine e acea zi. Îmi privesc picioarele cu semne vizibile de oboseală, “aş mai putea juca măcar un an jumate” îmi spun în gînd, însă decizia e luată.O privesc şi pe M: 17 ani au trecut peste noi, cu bune şi rele, de mîine voi fi numai al ei, voi “divorta” de minge. Trupul ei de femeie împlinită şi cu doi copii “la activ” mă înfioară şi mă copleşeşte în acelaşi timp; oare eu, ca bărbat, deşi am adus bucurii şi dezămăgiri atîtor oameni, am făcut ceva care să echivaleze măcar cu o naştere?Zorii se apropie, de somn nici nu poate fi vorba. Cum să fie vorba cînd o mare parte a fiinţei mele va înceta să existe? Cum o să fie cînd EU voi trece de tusă de margine spre vestiar?Epuizat, adorm cîteva ore…

Cealaltă viaţă a mea se va termina peste puţin timp.

Mă simt ca acum 23 de ani cînd am pornit spre primul antrenament, pe stadionul aflat la trei staţii de tramvai: cu frica de necunoscut şi inima încercînd să iasă afară, pe o vreme răcoroasă şi stînd să plouă.

Am pornit singur spre stadion încercînd trec în memorie fiecare frunză, bordură, senzaţie care o voi trăi azi. Oamenii mă saluta voioşi, recunoscîndu-mă; mulţi din ei vor fi mai tîrziu la retragerea mea.

Cînd am ajuns la stadion l-am mai privit odată atent, în întregimea lui, ca pe un vechi prieten. Însă, ca şi mine, “prietenul” e schimbat: scaunele moderne au lăsat în urmă romanticele gradene, vestiarul cel de acum strălucitor şi cu apa caldă la discreţie face uitată imaginea vechiului vestiar simplu şi curat. Vestiarul unde s-au întîmplat adevărate drame după meciuri, vestiarul de unde ieşeam frumoşi şi aranjaţi, chiar dacă în sufletele noastre era tragedie dacă pierdeam.

Numai gazonul pare că a rămas la fel; este de un verde proaspăt, îmi vine să-l cuprind în brate şi să-l miros ca pe părul propriei mele soţii.

Mai sînt cîteva ore. Sînt singur pe teren şi amintirile izvoresc din fiecare colţ de iarbă: da! acolo unde e un mic dîmb mi-a sărit mingea cînd îl aveam antrenor pe pretenţiosul D, am primit atunci o mustruluială pe cinste! Poarta din stînga, unde am dat primul meu gol, cu capul dacă îmi aduc bine aminte, banca “suspinelor” unde de atîtea ori am stat lînga “Dom’ profesor”, care mi-a fost ca un tată; sper că va veni azi.

Mingea. Am iubit mingea. Nimic nu se compară cu o centrare “cu efect”, o pasă “printre” sau un voleu necruţător, la vinclu. Cel care a iubit mingea ştie despre ce vorbesc.

La stadion a început să apară lumea, restul nu mai contează.. Sau poate…întrebat fiind de un reporter cu ce am rămas după atîţia ani de sport i-am răspuns “cu o valiză plină de trofee şi o poză cu cel mai bun prieten şi coechipier plîngîndu-mi pe umăr.”

Cineva spunea că fotbalul e nedrept, însă dragi prieteni, timpul se pare că e mult mai ticălos.