Ofițer acoperit și ziarist nu merg împreună

luni, 22 septembrie 2014, 11:41

UPDATE: Ondine Gherguț, de la România liberă, are altă părere în chestiunea ofițerilor acoperiți: ”În Occident mulți jurnalisti sunt ofițeri acoperiți pentru siguranța țării lor, iar Robert a fost ofițerul ARMATEI, nu al Poliției mafiote!”. Poziția ei aici.

Ieșirea aiuritoare de duminică seara a lui Robert Turcescu, spovedanie sau ce-o fi ea, redeschide o discuție care merită purtată calm, în ciuda nebuniei din jur. Calmul e valoros mai ales cînd nebunia e la putere. Povestea agenților acoperiți din presă.

”Pînă la urmă, care-i problema? Turcescu a fost ofițerul unui serviciu secret românesc și și-a făcut în paralel și treaba de jurnalist!”, spun mai multe voci din public și chiar din media. Cum care-i problema? Problema e că misiunile și cultura acestor două meserii se bat cap în cap. Angajații serviciilor de informații se ocupă cu secretele, jurnaliștii, cu dezvăluirea secretelor.

Ofițerii sînt obligați să păstreze pentru ei și pentru superiori ceea ce află în exercițiul misiunii, în timp ce la jurnaliști e taman invers: ei sînt obligați să publice ceea ce află.

Ceea ce pentru un agent e obligație legală, adică prelucrarea și conservarea informației pentru uzul intern al unei elite statale, pentru o redacție ar fi încălcarea sensului existenței sale. Informația are sens pentru ofițerul secret numai dacă o folosesc el și ”ai lui”, în timp ce aceeași informație e valoroasă pentru un ziarist doar dacă le-o oferă oamenilor. Sensul unuia e nonsensul celuilalt!

Diferențele continuă pînă la cer. Unul se ascunde prin natura meseriei sale, celălalt îi găsește pe cei care se ascund și relatează faptele lor.

Și totul pornește de la zero, de la menirea originară a fiecăreia dintre cele două profesii! Agenții sub acoperire servesc siguranța statului și a cetățeanului, în timp ce jurnalistul are pe agendă informarea cetățeanului, pentru ca drepturile acestuia să fie respectate și el să fie liber. Jurnalistul are un contract nescris cu societatea, ofițerul, unul scris cu un serviciu al statului. Ori de cîte ori apar interese diferite între stat și cetățean, reporterul merge cu societatea, nu cu statul! Aceasta este regula internațională a presei.

Cînd ziarele americane au publicat documentele secrete ale Pentagonului despre războiul din Vietnam, statul a intervenit. Procurorul general a cerut blocarea tipăririi. Dar ziarele și-au pasat documentele de la unul la celălalt, tocmai pentru că exista un interes public ca să se afle adevărul. Un interes public să deconspiri chestiuni secrete ale armatei americane? Da, au răspuns jurnaliștii, publicul are dreptul să vadă dacă soldații sînt conduși competent și dacă armata ține cont de misiunea sa. Fiecare parte își face treaba și doar așa pot funcționa lucrurile în echilibru.

Mircea Marian explica zilele trecute absolut corect, ce ironie, parcă chiar într-o emisiune a lui Robert Turcescu!, că să ne mai slăbească politicienii pe noi, ziariștii, cu amenințarea secretului de stat! În convenția dintre societate și jurnalist nu e treaba presei să apere secretul de stat, ci să-l dezvăluie dacă o face în numele unui interes public! Dar, atenție, asta e treaba unui jurnalist, nu a unui președinte de țară șef peste servicii secrete și de la care a pornit toată această rostogolire a insinuărilor, aproximărilor și zvonurilor!

Asta a ajuns România. Țara în care polticienii sînt mai violenți în limbaj decît jurnaliștii și cea în care președintele lansează asupra unui grup de oameni asemenea acuze pe care nici un ziarist, deși conform legii presa poate exagera!, n-ar fi îndrăznit să o pronunțe.

Greu de spus în acest moment dacă criza mistică a lui Robert Turcescu e un bluf sau un moment al adevărului rostit de un om supus unor presiuni. Indiferent însă, serviciile trebuie să realizeze care este riscul imens al infiltrării oamenilor în presă. Asta cu serviciile și cu presa e delicată. Dar, de fapt, presa și serviciile își pot face meseria în numele unui bine public doar dacă nu fuzionează! Cînd se unesc, e ca și cum avocatul apărării și procurorul s-ar contopi ca instituții.

Dacă ești ofițer acoperit nu mai poți fi, pe bune, ziarist. Dar nu cu prezervarea regulilor jurnalismului  se ocupă serviciile. Le poate durea în cot de redacții. Însă nu cumva acest caz arată că, băgîndu-și degetele unde n-ar trebui să fie, și-o iau în barbă?! Istoria arată că, dacă ești ziarist recrutat de un serviciu, mai devreme sau mai tîrziu vei băga în belea taman comunitatea informațiilor. Adică pe angajatorul tău din umbră. Cînd legitimezi dublu un ziarist nu e ca și cum ai angaja un salvamar. Posibila compromitere a acoperirii devine un spectacol jurnalistic că asta e mediul în care ai vrut să pătrunzi!

Iar potențiala utilitate a unui agent acoperit în presă, discutabilă oricum, serios, ce nevoie ar avea Armata de un realizator TV plătit ”pe neve”?, se transformă în pagube însutite! Recrutarea unui jurnalist se întoarce împotriva ta întotdeauna. Da, pe vremea imperiilor coloniale circulau britanici sau francezi cu legitimații de jurnaliști prin toată Asia ocupîndu-se de cu totul altceva decît de presă, dar de atunci au trecut cîteva sute de ani!

Armata tace de aproape 24 de ore de cînd au apărut ”documentele” pe blogul lui Turcescu. În mod normal, dacă totul e un bluf, MApN ar putea să spună: ”Ziariștilor, ia jucați-vă voi cu cercul mai încolo că noi aici ne ocupăm de lucruri serioase!”.

Cum o fi să te afli acum în misiune ca ofițer român acoperit la Amman, în Bagdad sau la Damasc și să vezi la televizor că ne jucăm de-a deconspirarea în direct?! În profesia de ofițer sînt unii care chiar nu se joacă sau, mai exact, își joacă viața.

Acum ceva vreme, ”Jurnalul național” și-a descoperit în redacție un ofițer acoperit. Cine vrea detalii, să-l caute pe Liviu Mihaiu, care de 20 de ani strigă împotriva ofițerilor acoperiți din presă. Mihaiu știe multe.

Astăzi, apare un nou scandal. Vorba lui Cristi Pantazi, redactorul-șef de la Hotnews, cu care am vorbit la telefon, întrebîndu-ne la ce Dumnezeu asistăm: ”Robert Turcescu a moderat dezbaterea finală la prezidențiale din 2009. Adică a moderat-o serviciul secret al armatei, un serviciu secret afiliat la NATO și elogiat pe merit de către Pentagon?!”. Indiferent cum se va derula mai departe această nebunie, e termenul cel mai apropiat de ceea ce simt cei care o urmăresc, o parte a răului e deja produsă.  

Rememorarea scenei din 2009 devine azi insuportabilă în absurdul ei. Băsescu – Geoană – Turcescu: oare cîte servicii erau pe acea scenă televizată, practic ultima trambulină spre Cotroceni?

Tot aseară, Mircea Badea mi-a pasat ”o  leapșă”. Să spun public dacă am vreo treabă cu serviciile secrete, dacă sînt ofițer acoperit. Cred că omul n-a insinuat nimic, pur și simplu s-a enervat, în virtutea veșnicei lui urticarii la adresa pozițiilor mele publice. Răspunsul e simplu: nu am avut, nu am și nu voi avea!

În opinia mea, serviciile secrete și presa conviețuiesc într-o democrație. Dar niciodată în aceeași persoană.