Riscul lui Cristoiu

joi, 23 octombrie 2014, 11:56

Miercuri seară, Realitatea TV. Ion Cristoiu lansează o temă care-l expune. ”De ce campaniile DNA nu mai au același efect public?”. Explică: ”În sensul în care oamenii nu-i penalizează pe cei urmăriți penal”.

Dacă te gîndești, în liniștea casei, la ce spune, ai într-adevăr senzația că verdictele condamnaților din fotbal sau politicienii judecați pînă acum cîteva luni au avut, parcă, mai mult impact.

Rareș Bogdan tace o clipă. Spune că e posibil ca neîncrederea să vină din faptul că ”anchetații sînt mai ales dintr-o tabără”. E adevărat.

Cristoiu insistă. Știe că poate fi privit drept ”apărătorul corupților”. Dar insistă pentru că-l mînă de la spate instinctul de ziarist.

În pivnițele neaerisite, unde lucrează postacii partidelor, se dă alarma. Trollii coboară ca pompierii, pe bările de aluminiu, și se înfig în tastatură ca să-l spurce.

Azi e pesedist Cristoiu. Mîine va fi băsist. Însă întrebarea lui rămîne.

Ziaristul susține că, într-un fel, ”procurorii s-au lenevit, fac înregistrări telefonice și apoi încep să le caute un sens penal”. Cînd cazurile DNA ajung la discuții politice între politicieni, claritatea suferă, susține Cristoiu.

Ar mai fi exista o explicație, dincolo de dialogul din studioul Realitatea TV. Să fie obișnuința publicului după o serie de condamnări spectaculoase? Sau, poate, un fel de decepție post achiziție, ca la cumpărături? Lumea detestă ce reprezintă Viorel Hrebenciuc, dar odată luat din vitrină și pus în șifonerul justiției parcă te interesează mai puțin.

Indiferent de explicațiile fiecăruia dintre noi, observația lui Cristoiu are un miez pe care merită meditat.

1. Judecătorul Cristi Dănileț publică pe contributors.ro, pe 26 septembrie, un articol în care rezumă drumul justiției în ultimii 10 ani. El încheie cu următoarea frază:

”Sistemul de justiție trebuie să fie rapid și prietenos, predictibil și de calitate. În cele din urmă justiția trebuie coborâtă de pe piedestalul unde a fost izolată zeci de ani și adusă în mijlocul societății, unde îi este locul”

Iar ultima propoziție este:

”Justiția nu doar trebuie să fie făcută, ci să se și vadă că este făcută”.

Așadar, factorul încredere în justiție îi apare vital chiar și unui om din sistem. Și e confirmarea că nu doar cei din interior știu adevărul despre prăvăliile lor, oricît de specific e domeniul.

”Coborîtă de pe piedestal în mijlocul societății”, justiția vine în mijlocul dezbaterilor publice. Se izbește de grămada fierbinte a mulțimii: pasiune, lipsa cunoașterii în detaliu și polemică.

2. Un DNA scutit de întrebări publice va deveni un DNA tot mai slab. Sistemele de drept avansate cunosc foarte bine lecția asta.

Un psiholog de la Universitatea Stanford a studiat o mie de decizii formulate de Curtea Supermă a SUA pe o perioadă de 40 de ani. Paul J. Zak, economist și neurolog, descrie în cartea sa ”Molecula morală” cum omul de la Stanford a descoperit că ”pe măsură ce judecătorii căpătau mai multă putere în tribunal sau le alăturau unei coaliții majoritare, opiniile lor scrise luau în considerare tot mai puține perspective și rezultate posibile”.

Da. Puterea vine la pachet cu nerăbdarea de a o exercita și, pe măsură ce o exerciți, ai tot mai puțină disponiblitate să-ți chestionezi deciziile.

Iar cea mai îngrijorătoare parte ”e că astfel de opinii, fiind ale majorității, ajung să fie incluse în lege”.

Sigur că, la noi, Cristoiu vorbește de DNA, nu de judecători, dar, dacă lărgim planul, e important ca justiția românească să nu ajungă să aibă tentația să stabilească regulile politicii sau să legifereze, fie și indirect, desigur.

Dacă aș fi un politician de bună credință m-aș întreba, apropo de dialogurile dintre Șova și Hrebenciuc, în ce fel aș putea să negociez politic schimbarea unei legi despre care eu cred că mă limitează în exprimarea mandatului meu fără ca asta să fie treaba justiției.

O justiție idolatrizată și un parlament detestat nu reprezintă chiar lozul cîștigător al democrației și candidații la președinție care legitimează formula asta, inclusiv Monica Macovei, cea pe care o voi vota, își asumă o mare răspundere pedalînd pe radicalism.

3. Verdictele instanțelor nu se plebiscitează. Ele nu trebuie să fie populare. Și nu poți pretinde unui procuror să redea pînă la  ultima secvență ce s-a întîmplat într-un caz.

Însă, pe de altă parte, încrederea publicului în justiție e parte a unei idei mai mari. Tot Paul J. Zak face o afirmație pe care o cultivă tot mai mulți cercetători din științele sociale: ”Factorul cel mai important care determină dacă o societate va prospera sau va rămîne în sărăcie nu ține de resursele naturale, de educație, de calitatea sistemului de sănătate și nici măcar de etica muncii. Nu: pentru determinarea rezultatelor economice, elementul esențial îl reprezintă nivelul de încredere inspirat”.

E un punct de vedere nu ușor de acceptat. După cum și ceea ce susține Ion Cristoiu e primejdios pentru el, mai ales în răpăiala acesta de insulte care trece în România drept campanie electorală prezidențială.

Însă treaba noastră ca jurnaliști nu e să aplaudăm justiția, ci să o monitorizăm.