Un articol rar

duminică, 24 mai 2015, 11:48

Documentat, calm și fără pretenția de a încheia subiectul, Eugen Hriscu intervine în ”Adevărul” în urma dezbaterii pe alocațiile pentru copii – alcoolism – sărăcie. Mai multă lume a recționat la emisiunea lui Moise Guran, l-am citit și pe Rogozanu, dar l-am conspectat pe Hriscu.

Deși este medic și are o expertiză în domeniu, autorul se abține de la stilul sentențios, pe care deseori patinăm noi, jurnaliștii. Ne cam face treaba, cum ar veni.

Sînt multe alte fapte care pot prelungi observațiile din ”Adevărul”:

1. Statul român nu doar că (a) nu face nimic pentru terapia împotriva dependenței de alcool și (b) încurajează consumul de alcool prin pîrghiile taxelor, dar încadrează berea, cea mai folosită băutură alcoolică a românilor, 50% din consum conform lui Hriscu, nu la băutură, ci la mîncare! Așa se explică publicitatea de pe TV și alte facilități oferite producătorilor de bere.

2. Conform statisticilor cu care producătorii au presat statul să sară berea de pe lista alcoolului, afacerile lor merg tot mai prost. Și consumul scade. Deși românii sînt pe locul 10 în lume și pe 6 în Europa la cantitatea de bere pe cap de locuitor, firmele sînt nemulțumite. La rîndu-le, producătorii de vin se plîng și ei, chiar dacă România este și aici pe locul 10 la consumul global. Unii zic că bem prea puțin, dar efectul social și în sănătatea publică indică taman inversul.

3. Cu tot respectul pentru lucrurile bune făcute de Moise Guran, poziția lui încurajează apartheidul meritului. E ca și cum între merit și succesul în viață relația ar fi liniară.

De fapt, între merit și succes se interpun, enumerarea e incompletă, condițiile inițiale, educația, starea de sănătate, contextul social sau, pur și simplu, șansa.

Nu există în istorie nici măcar un singur exemplu de societate care să fi evoluat durabil bazîndu-se pe o formulă de apartheid al meritului, în absența empatiei, preocupării pentru o reală distribuire și pentru organizare în sensul binelui public. Meritul se afirmă împreună cu ceilalți, nu în ciuda lor.

Însuși Moise Guran își susține punctele de vedere, la care are dreptul în numele libertății de opinie, de la tribuna televiziunii publice, instituție care este finanțată în cvasitotalitate de românii obișnuiți, dintre care 40% sînt săraci. Asta nu-l condiționează pe ziarist să le facă pe plac, dar nici nu-l scutește de alte puncte de vedere cînd se înscrie în curentul care pictează că sărăcia e o culpă pentru acești oameni!

Că emisiunea lui Guran aduce publicitate TVR, postul fiind pe plus în relația directă, e perfect adevărat, dar tot adevărat e că publicitatea canalelor publice e în cel mai bun caz 5% din totalul contribuției românilor la operarea lor. Dacă postul ar aloca altfel costurile proprii la emisiunea lui Guran, poate că întregul calcul al relației s-ar schimba.  O lume de metiși, toți sîntem așa pentru că secolul este complex și interconectat, actualizăm apartheidul la adresa celor slabi.

Acești oameni finanțează din buzunarele lor mici un mare TVR, ajuns la aproape 200 de milioane de euro datorie prin participarea ”elitelor”, că doar nu ”săracii” au condus televiziunea publică.

Și tot de către ”elite” este gîndit pentru a rezolva problema Danny DeVito, lichidatorul, cum altfel, de elită!, din Other People’s Money.