Dacă ne-am săturat de UE și NATO, să mergem la Chișinău. Dar să ne luăm lanterna și sacul de dormit

joi, 24 noiembrie 2022, 10:11

De Cătălin Tolontan (Republica Moldova)

Într-o perioadă în care retorica antioccidentală sporește în România, e poate interesant cum a arătat, văzută de la fața locului, chiar în capitala Republicii Moldova, pana de curent care pe 23 noiembrie a lăsat în întuneric și frig o țară de 2,6 milioane de locuitori.

Când lumina a picat, oamenii s-au împărțit în două. Românii, americanii, o jurnalistă din Germania, pe scurt, cei sosiți în vizită la Chișinău, la Forumul Mass-Media 2022, au rămas pe loc, indiferenți, încrezători în destin, ca și cum a sărit o mică siguranță. Se va repara imediat.

În schimb, colegii din Republica Moldova și-au luat gențile și, fără panică, s-au îndreptat spre ieșire. Au simțit că nu e o problemă locală, în sală. Că nu a picat curentul de la hotelul unde se ținea conferința, ci că e „de la ei”.

„De la ei”, așa se zicea pe vremuri în comunism, când ceva se perturba la nivelul unei străzi, al unui cartier, al unui oraș. Cădea transmisia TV, se întrerupea curentul, bolboroseau a gol țevile de apă caldă – „era de la ei”. Tu n-aveai nici o putere, nu era nimic de reparat, „era de la ei”.

„Ei” reprezentau entitatea invizibilă și atotputernică, PCR, Ceaușescu, Guvernul, nimeni nu știa exact cine. „Ei”.

Era doar o chestiune de timp până când venea

Jurnaliștii moldoveni au continuat să meargă, fără nicio ezitare, spre ieșire. „Au bombardat?”, se întrebau.

Le-a fost clar că un lucru serios se întâmplase, nu pentru că ceva de această scară se petrecuse în țara lor de la începutul războiului, ci pentru că știau că e o chestiune de timp până când îi va lovi. De unde să-i lovească? „De la ei”. Din inima imperiului care îi revendică, peste generații, pe toți de-a valma, chiar și pe copiii nenăscuți când URSS s-a prăbușit.

Elena și Irina

Miercuri, 23 noiembrie 2022, în jurul orei 14:30, rețeaua de energie electrică a Republicii Moldova a cedat brusc. Cu doar câteva minute înainte, le ascultam pe Elena Baranov de la site-ul Diez, o platformă pentru tineri, și pe Irina Corobcenco, de la Promo-lex, un ONG din Chișinău preocupat de felul în care discursul urii se propagă pe internet.

Deși cele două femei sunt foarte tinere, probabil că Vladimir Vladimirovici Putin are în cămară rații de mâncare ale KGB-ului mai vechi decât ele, amândouă vorbeau ca la o dezbatere de elită, ca în amfiteatrul oricăreia dintre marile universități ale lumii. Erau la Leiden, la Oxford, la Yale, la universitatea cu acoperișul de iarbă din Singapore. Și, dintr-odată, s-a stins lumina. „Ei” ne întorseseră, pe toți, în anii ‘80.

70 de rachete

Pe holul de ieșire din clădirea conferinței, noi, cei cu pașapoarte UE, ne mișcam greoi, garantați, indolenți. Eram convinși că nu poate să cadă lumina într-o țară întreagă, pe un teritoriu mai întins decât Belgia. În față, siluetele colegilor moldoveni se deplasau repede și începuseră să adune informații. „Rușii au atacat Ucraina cu aproximativ 70 de rachete”.

Pentru că Republica Moldova depinde de rețeaua electrică ucraineană, cu un singur glonte uriaș, Kremlinul doborâse două țări, într-o după-amiază de iarnă.

Afară, semafoarele nu mai funcționau. Pe străzile largi ale Chișinăului, troleibuzele se întinseseră inerte, ca niște cefalopode eșuate pe uscat, înțepenite în fața bisericilor cu turle sculptate de meșterii răbdători ai altui timp. Doar semnalizatoarele troleibuzelor sclipeau, o alertă inutilă, căci nimic nu le putea muta de acolo.

Oamenii mergeau spre case, vorbind între ei, fie în rusă, fie în română. Tinerii jurnaliști s-au îndreptat spre redacții.

Frigul

În micile camere ale Ziarului de Gardă, publicația cu cel mai mare tiraj din Moldova, ziariștii încheiau săptămânalul la lumina monitoarelor, conectate la surse autonome și epuizabile de curent. În clădire era frig, așa cum fusese încă de când sosisem, fără legătură cu prăbușirea rețelei.

Milena Onisim, una dintre jurnalistele de la ediția online a ZdG, își trăsese și mai mult mânecile puloverului spre degete. Oamenii purtau vestele albastre pe care scrie „Presă” sau „Jurnalist” ca pavăză împotriva frigului. „Tarifele de hârtie, tipar au crescut cu 40%. Ce să facem?”, spune Alina Radu, lidera ziarului. „La fel și energia”, adaugă ea. Până când n-a mai fost deloc energie. Pe redactorul-șef Victor Moșneag nu l-am văzut altfel decât cu un flis de schi pe el.

În fața monitorului, Oxana Roșca, o altă membră a echipei de 25 de oameni, bagă știrile despre întuneric, pe întuneric. Doar fața și degetele îi sunt luminate, ca într-un tablou afumat al maeștrilor flamanzi.

Spre casă

Era ziua plecării spre țară și am părăsit Chișinăul când afară începuse să piară ziua. Ploua și singurele străluciri din oraș deveniseră farurile automobilelor. Pana de curent continua să fie totală. Odată cu întreruperea energiei, în blocuri s-au oprit lifturile, apa curentă și încălzirea apartamentelor. Orașul s-a comportat însă normal.

Am luat-o spre sud-vest, cu mașina, spre Albița, preț de 90 de kilometri. Se întrezăreau dealurile, viile și satele compacte, negre, cu cerul care cădea pe ele.

La întretăierile drumurilor mai mari, benzinăriile, racordate la propriile generatoare, continuau să funcționeze. În rest, decorul era populat de spectre: forme umane adulte stăteau nemișcate în stațiile autobuzelor sătești, iar copii mânau animalele spre case, grăbiți de frig.

În ciuda temperaturii care continua să scadă spre cinci grade, aproape nici un horn nu scotea fum.

Iarna e lungă aici, la marginea Europei, și oamenii își măsoară resursele, de vreme ce „Ei” s-au întors.

La vamă

În mașina încălzită sună telefonul. „S-au refăcut și comunicațiile mobile, și internetul”, ne spun cei din Chișinău. Curentul mai așteaptă. Ajungem la graniță. Polițiștii de frontieră moldoveni ne cer pașapoartele. Cu câteva ore înainte, stătusem în aceeași sală cu un polițist, la dezbaterile despre limbajul urii, discriminare, xenofobie. Eduard Bapchinețchii, ofițer principal, participase activ la discuții. Nu ne amintim când am văzut vreodată în România pe cineva de la MAI la o conferință națională despre problemele presei.

Când dăm pașapoartele realizăm că o facem cu reținere. E ceva în bucățile vișinii de carton care ne garantează că, indiferent ce se va întâmpla, o să fie bine. Intră cu un teanc, ni se arată un ghișeu, le primim înapoi. „Drum bun”.

Tragem pe dreapta mașina înainte de a intra în linia dreaptă, spre punctul românesc de frontieră. O clădire din partea moldovenească, un magazin duty free, e luminat suprarealist, precum în filmele de Crăciun. De unde Dumnezeu își trag curentul? „Merry Christmas”, scrie deasupra intrării, cu litere albe, strălucitoare. Până și fonturile sunt cele din filme.

O metropolă în zare

În spate, un autobuz cu număr de Ucraina e încă în vamă, gata să i se dea verde pentru România. Zărim doar pasagerii din primele rânduri. Una dintre femei stă cu figura îngropată în tetiera scaunului din fața sa. Are mâinile împreunate, ca și cum s-ar ruga. Sau e doar interpretarea noastră iluzorie.

Certe sunt luminile din zare. Aici nu mai e vorba de nicio himeră. Peste dealuri, spre vest, se oglindește o metropolă care a înroșit cerul.

E doar Hușiul, dar ai jura că vedem luminile din Klagenfurt și Villach, cele dintâi sclipiri ale Occidentului pe care le observau românii, la începutul anilor 90. Ieșeau din țară, străbăteau cu mașina fosta Iugoslavie și apoi, după granița cu Austria, se opreau în primul refugiu ca să se îmbrățișeze unii cu alții.

Departe, în est, curentul a început să revină treptat. „Ei” s-au întors, dar nici oamenii nu dau semne că vor ceda. Acum stau de gardă, zic moldovenii în ultimul mesaj de pe telefon, anunțându-ne, înfofoliți, că va veni și vremea îmbrățișării.