„Valiza ori sicriul”. Exemple copleșitoare ale urii reciproce pe care, de la copii la adulți, și-o poartă ucrainenii și rușii. Cum se poate rezolva așa ceva?

duminică, 21 mai 2023, 10:00

Călător recent în Ucraina, scriitorul italian Paolo Giordano a povestit întâlnirea cu o familie din Liov. Deși departe de linia frontului, oamenii de acolo, „vesticii” Ucrainei, sunt angajați și ei în război.

Într-o zi în care nu se auzeau sirenele alarmelor aeriene, Paolo a mers acasă la Kateryna, pe care o întâlnise „înainte de toate acestea”, la un festival al scriitorilor. Acum, în Liov, ucraineanca este „o scriitoare activistă, o scriitoare expertă în drone de luptă și în șrapnel”.

Kateryna i-a mărturisit una dintre scenele de dinainte de Crăciunul lui 2022. Le-a cerut celor doi copii mari ai ei să-și pună o dorință. Ei au răspuns: „Dorința este evidentă”. Cu o oarecare neliniște, Kateryna a mers mai departe: „Să câștige Ucraina sau să moară și rușii?”. „Amândouă”, au răspuns copiii cu răceală. Mi-a părut rău să aud asta, mărturisește mama, dar cel puțin copiii au fost sinceri.

Mama care i-a dorit fiicei să fie bombardată

În alt episod, petrecut puțin după începutul războiului, o tânără din estul Ucrainei povestea cum s-a certat cu mama ei, stabilită în Rusia. Femeia nu credea ce-i povestea tânăra „că suntem bombardați”, undeva lângă Harkov, uriașul oraș ucrainean de graniță, populat cu mulți vorbitori de limbă rusă.

În ciuda insistenței, fata nu a făcut-o pe mamă să creadă că zgomotele, molozul, rachetele trimise spre ei sunt reale.

La finalul convorbirii telefonice, exasperată, mama i-a spus: „La urma urmei, meritați să fiți bombardați!”. Perplexă, tânăra a realizat că „mama vorbea despre mine, fiica ei și, implicit, îmi dorea să mor”.

Povestea cum inima de mamă, cea care cade pe jos și tot ea își întreabă copilul dacă nu cumva s-a lovit la genunchi, a rămas undeva, departe.

În România

O familie de refugiați ucraineni care au stat o vreme în România s-a întors în țară. Olesia și cele două fiice ale sale, Vitaliia și Valeriia, au revenit acasă pentru ca sora mai mare să dea admiterea la facultate.

Șapte luni mai târziu, le-au povestit celor doi jurnaliști de la Libertatea care le-au intervievat că au revenit în România cu semne vizibile ale traumei războiului. Mama slăbise 15 kg, iar fiicei mai mici îi tremurau mâinile.

„A fost atât de dificil și înfricoșător”, a spus Vitaliia, deși „încă aveam casa natală, zidurile noastre, iar tata era în apropiere”. Au rezistat o vreme, dar au apărut „bolile de război” și au plecat pentru a doua oară, spre România, în căutarea a ceva firav, fără un nume precis. Războiul s-a întrupat, e în aerul din Ucraina. Ceea ce simți în fața lui e să fugi departe și să strângi la piept un obiect al alinării, precum prosopul sau jucăria de pluș pe care le puneam la gură când eram mici.

Ura s-a răspândit, pentru că nu e unidirecțională. Ucraina a fost atacată de Rusia, însă nu doar victima își detestă călăul, ci și invers.

„Valiza ori sicriul”

În plus, pe geografia enormă și fărâmițată deopotrivă a fostei Uniuni Sovietice, dau semne de retrezire vechile conflicte, care au mocnit sub minciuna „prieteniei dintre popoare”.

Și totul se transferă la nivel uman, între prieteni, în familii. Armenii contra azerilor, găgăuzii împotriva moldovenilor, mica minoritate cu rădăcini în Pamir din Gorno-Badakhshan măturată de trupele guvernului tadjic, „valiza ori sicriul” cum se spunea acum aproape patru decenii, în conflictele însângerate din epoca dizolvării URSS.

Contrar previziunilor, invazia Rusiei nu a frânt rezistența ucraineană. Copiii din Lviv au ajuns să-și dorească de Crăciun nu doar ca armata lor să câștige, nu doar să trăiască frații plecați la război, ci, mai ales, să moară ceilalți.

E foarte greu de înțeles cum și-au imaginat Vladimir Putin și cei din jurul lui că se va naște altceva decât ură, mânie infinită, o violență care va cuprinde totul în jur și conflicte care se vor rostogoli peste generații.

Când apare ceva crucial în dezvoltarea societății, de pildă o inovație tehnologică, se spune că noi, oamenii, avem tendința să supraevaluăm consecințele pe termen scurt și să le subevaluăm pe cele de pe termen lung.

În cazul acestui război, ca la orice război, oamenii de la Kremlin, care l-au pornit în mod criminal, dar și noi, care nu l-am căutat, însă îi suntem vecini, l-am subevaluat pentru ieri, pentru azi și, cu mare probabilitate, pentru anii care vor veni.

Foto: Hepta