David Popovici, Simona Halep și alinierea planetelor muncii în sportul românesc

luni, 15 august 2022, 6:56

de Cătălin Tolontan

Coincidența face ca săptămâna fastă a sportului românesc să vină exact la 10 ani de la încheierea Jocurilor Olimpice de la Londra. Ca și cum speranța renașterii ar urma, misterios, ciclic și tremurat, lipsită de garanție, însă venită la fix ca să se sincronizeze cu acel moment precis în care ne luam „La revedere” de la marea performanță.

A fost ultima ediție în care noi, ziariștii sportivi, „ne-am bătut” pe interviuri și fotografii cu marii campioni. După aceea, nu a mai fost înghesuială, era timp pentru fiecare.

Roata și starea de spirit

La Londra, ne trăgeam covorul unora altora de sub picioare, alergam după exclusivități, ne furam medaliații, urcându-i în taxiurile-bombonieră cu câteva minute înaintea competiției. Îi conduceam apoi să pozeze și să discutăm în metrou, în piețe sau în fața Marii Roți, de pe malul Tamisei. Mai ales Roata era o atracție pentru sportivi, pentru că de sus orașul se vedea sălbatic și nemărginit, iar organizatorii Olimpiadei inventaseră un sistem unic.

În fiecare seară, Roata se lumina în culorile „stării de spirit a oamenilor”. De la albastru și celelalte culori reci, care însemnau reținere sau anxietate, pînă spre galben-portocaliu și roșul entuziasmului, londonezii culegeau mesajele de pe Internet ale mulțimilor. Proiectată pe cerul măturat de vânturi, de la Roată aflai, seară de seară, ce stare sufletească are omenirea solidarizată în jurul Jocurilor antice.

S-au scurs zece ani de atunci. Astăzi, starea de spirit a lumii, ceea ce clasicii nemți numeau Zeitgeist, sentimentul invizibil al timpurilor, ar fixa Marea Roată direct la o lumină negru-gri. Pandemia, războiul din Ucraina și, în ceea ce ne privește, ca țară și ca țară a microbiștilor, insuccesele naționale permanente, toate ne-au adus la exasperare.

Nici nu se putea altfel. De când au bătut clopotele de la St. Paul, sportul nostru a mers tot în jos.

Sigur, au existat, ca întotdeauna, excepții. Simona Halep este, probabil, cea mai onorantă dintre ele. Fetele de la scrimă, cu Ana Maria Brânză în prim-plan, de asemenea. Dar adevărul e că am trăit din puțin, în sport.

O aliniere de voințe și trudă

Și, parcă dintr-o dată, a venit această săptămână, neașteptată. David Popovici e la a patra medalie de aur la seniori, într-un timp atât de scurt. Simona Halep a renăscut, ajungând la ceea ce e mai puternic și mai bun în ea tocmai pentru că a dat dovadă că poate ceda controlul către un mare antrenor și mentor. Te găsești, renunțând la ce credeai că te definește, după cum a explicat colega mea, jurnalista Luminița Paul, cea care o urmărește pe Simona dintotdeauna.

Și la canotaj continuă performanțele mari, mari de tot, pentru că Elisabeta Lipă a sudat generațiile printr-un principiu aparent complet nerecomandat în zilele noastre: dacă vreți să urcați pe Everest, munciți cât au muncit cei care au urcat pe Everest!

Iar canoistul Cătălin Chirilă și fetele de la tenis de masă continuă să transpire pînă când respirația se face medalie. Atât de simplu.

Nu știm dacă ne găsim, cu adevărat, în fața unei renașteri. Să nu ne grăbim. Pare o aliniere fericită de planete, de vreme că sportul românesc se află, în continuare, în mare deficit de coerență. Sau, mai degrabă, o aliniere de voințe și trudă.