Fapte descoperite și nedescoperite din procesul lui Dan Voiculescu

joi, 12 septembrie 2013, 11:39

E dificil să-mi remintesc cînd am scris ultima oară apreciativ despre Dan Voiculescu. De fapt, las la o parte diplomația și sferturile de ton în această dimineață și o spun direct! Cu excepția observației că niciodată nu s-a amestecat în politica editorială a ziarului la care lucrez, nu-mi amintesc să fi scris ceva pozitiv despre Voiculescu.

Observații negative? O căruță! Că are un partid care încape într-un lift, că ar trebui să plece din politică, pentru că acumulează, ca businessman, politician și patron de media, o putere disproporționată pentru o societate democratică.

Am mai spus în emisiuni și am scris, repetat, că el deține două instrumente mediatice, A3 și JN, care-i deservesc interesele și că e jenant pentru un fondator de presă să declare că ”ziariștii sînt noii securiști”.

În fața tuturor acestor critici, și a multor altora, Dan Voiculescu nu mi-a adresat vreun reproș. A tăcut și, cînd și cînd, m-a ironizat, recunosc, cu umor, pe blogul său.

Abia, în vara lui 2009, cînd a apărut pus pe prima pagină a Gazetei Sporturilor și am afirmat că firma de publicitate prin care au trecut cei 270.000 de euro cu care s-au cumpărat știri la ProTV, Antena 1, Antena 3, Realitatea și MTV, se găsește în aria lui de influență, Voiculescu s-a supărat. Dar a făcut-o de asemenea civilizat, rupînd orice legătură de patru ani de zile. Înainte vorbeam de patru, cinci ori pe an – de atunci, deloc.

Rar se poate întîmpla ca o companie media să poată funcționa fără ca fondatorul și managerul să lase un canal de comunicare între ei, dar uite că în acest caz a fost posibil.

Am continuat să scriu ceea ce cred despre Dan Voiculescu și rolul său în politică. ”Nu vreau să trăiesc într-o țară condusă de Dan Voiculescu și să lucrez într-o companie deținută de Traian Băsescu”, am scris la un moment dat și mi se pare că am cobit.

Profeția mea tîmpită s-a împlinit în ambele sensuri, de vreme ce, după ce a tratat țara ca pe propria întreprindere falimentară și abundînd de muncitori leneși, Traian Băsescu a dus lucrurile pînă în punctul în care USL, cu Voiculescu în epicentrul său mediatic, a căpătat o forță fără precedent.

După toate cîte am scris și căte voi mai scrie, nu m-aș respecta pe mine ca om liber, nu pe el, dacă n-aș publica ceea ce am remarcat în rechizitorul procurorilor în Cazul ICA, unde Dan Voiculescu a ocupat secna atenției publice.

Nu scriu nici acum apreciativ și nu mă preocupă cum va interpreta el ceea ce scriu. Nu o fac pentru el, ci pentru cititori.

Am scris negativ inclusiv despre faptul că el a demisionat din Parlament ca să tergiversese acest proces. Cred și acum că alegerile nu sînt făcute ca să capeți un statut din care demisionînd să lungești judecata. Și că nu așa le-a promis Voiculescu alegătorilor în campanie: ”Votați-mă ca să demisionez!”.

Verdictul în cazul ICA este așteptat astăzi, dar, cine știe, poate fi amînat, după cum e limpede că, indiferent ce va decide Tribunalul București, una dintre părți, dacă nu amîndouă, vor face recurs. Așa că procesul va mai dura. În timp ce scriu, aflu că sentința  a fost amînată. Dar nu asta mi se pare important.

Iată ce am remarcat, cu ochii unui jurnalist, în rechizitoriu:

1. Dincolo de orice interpretare juridică, modelul de a cumpăra cu bani puțini de la stat ceva ce ulterior se dovedește că valorează mult într-o componentă a sa, în acest caz terenul, mi se pare incompatibil cu statutul oricărui om care vrea să facă politică. Și care vrea să-i reprezinte pe cei ale căror resurse le-a împuținat. Ca om de afaceri poate fi OK, ca politician, nu mi se pare în regulă. Nu mă refer doar la Voiculescu, despre rolul său în dosar voi scrie mai jos ce am sesizat, ci la oricine! Sorin Pantiș, de pildă, a ajuns demnitar al statului român.

Dacă ar veni să candideze pînă și patronii OMV, care și-au recuperat aproape imediat investiția după ce au cumpărat prin Petrom infrastructura petrolieră și zăcămintele României, aș gîndi la fel. Profitul e moral, dar să-l realizezi speculînd slăbiciunile unui stat pe care apoi vrei să-l organizezi tu, mi se pare anormal. Legal poate fi în regulă, dar ca beneficiu public, am mari dubii în fața unor astfel de cariere.
Nu e vorba de purism moral, nici unul dintre noi nu duce existențe perfecte, ci despre faptul că dacă ”drive”-ul tău e să speculezi statului mi se pare greu să te schimbi și să te apuci să devii servitorul publicului. Or fi excepții, dar extreme.

2. Rechizitoriul, pe care l-am găsit pe Hotnews, cuprinde cîteva momente jenante pentru cei trimiși în judecată. Am senzația că unele dintre detalii n-au fost observate pînă acum de către presă sau nu s-a insistat pe ele.

De pildă, la un moment dat, un reprezentant Grivco și un oficial al institutului de stat respectiv alcătuiesc un proces verbal de recepție pentru niște instalații care nici măcar nu ajuseseră în țară! Procurorii au descoperit asta verificînd documentele vamale. Sorin Pantiș și Gheorghe Mencinicopschi consemnează, pe 30 martie 2004, că ”echipamentele sînt în stare excelentă”, în condițiile în care ele au intrat în țară primul în 26 aprilie 2004 și, al doilea, în 6 mai 2004.

Una haioasă care are ca subiect presa. În 2003, anunțul prin care statul făcea public faptul că vrea să-și vîndă acțiunile la ICA a fost publicat în ziarul ”Independentul”, care a vîndut 212 exemplare din acea ediție! În presa română din 2003 tirajele ziarelor treceau de 100.000 de exemplare! Dacă statul dorea ca anunțul să fie vizibil. Dar n-a dorit.

Alt episod în care explicațiile acuzaților sînt subțiri îi privește tot pe reprezentanții statului, care nu pot explica de unde au avut banii ca să liciteze pentru cumpărarea unor părți din companie. Directorul Gheorghe Mencinicopschi spune că a aflat de privatizare pe cînd trecea prin curtea institutului, sîc!, și că a împrumutat bani dar nu-și mai amintește de la cine.

3. În ceea ce-l privește direct pe Dan Voiculescu, nu am găsit în cele 231 de pagini ale rechizitoriului o declarație a cuiva sau un fapt material care să-l vizeze explicit și nominal.

Citesc că el este prezentat de procurori drept omul care a  orchestrat totul.  Dar nu găsesc ceea ce eu, ca jurnalist, aș numi nu probe, pentru că înțeleg că nu mă pricep și doar instanța poate să le considere așa, dar n-am regăsit măcar demonstrația afirmațiilor procurorilor.

Sînt un partizan al ideii de DNA, de justiție capabilă și am fost atacat ani întregi pe posturile lui Dan Voiculescu din acest motiv. Nu m-am simțit lezat, pentru că e normal să accepți criticile, nu doar să le adresezi altora. Dacă Mircea Badea și ceilalți au  crezut sau cred că sînt băsist, trompetă a DNA și un naiv sau un penibil sau un om interesat, care crede că judecătorii și justiția în general își fac treaba, îi privește.

Așadar, respect munca și rolul procurorilor. Dar constat și în acest dosar ceva ce am remarcat și în rechizitoriul din cazul Monica Iacob Ridzi.

În procesul în derulare al fostului ministrul al Tineretului și Sportului, procurorii fac afirmația că Ridzi a scos bani din minister cu scopul ca o parte din sumă să rămînă la dispoziția ei.

Ca ziarist care cunosc cazul, am fost surprins, pentru că nu întîlnisem nici o faptă care să confirme o acuză atît de severă. Am crezut că procurorii au descoperit ei probe, e normal să aibă alte mijloace și abilități, am căutat îndelung în actele de la dosar, dar nu am găsit demonstrația acestei afirmații grave. Nici în rechizitoriul întocmit de către ei, nici în celelalte volume! Aduc procesul Ridzi în discuție și pentru ca toată lumea, poate și cei care ar vrea să îngroape cazul sau să abuzeze, să înțeleagă faptul că îl urmărim și vom relata despre el.

Dacă aș crede în teoria conspirației, aș spune că în mod intenționat unii procurori fixează ținte și afirmații extrem de grave, pe care să nu le poată susține, pentru ca să piardă cazul.

Dar nu cred asta. Sincer nu cred! Poate că se întîmplă, dar e izolat.

Mi se pare mai probabil altceva. Fie eu nu înțeleg cazurile, ceea ce nu exclud, fie, așa cum eu însumi am asistat la discuții între judecători și procurori pe această temă, unele dosare sînt supralicitate în anumite aspecte!

Nu cer procurorilor să producă un film full HD cu Voiculescu, asta s-o spună apărătorii mediatici ai lui sau atacatorii din principiu ai justiției, care cred că probe sînt doar înregistrările. Dar observ ferm că dintre zecile de oameni audiați și dintre cei 13 trimiși în instanță, nici unul nu declară că Voiculescu i-a zis, a  făcut, a sugerat, că a auzit că Voiculescu era băgat, că ordona din spatele scenei, că manevra se făcea la îndemnul lui Voiculescu. O fi evitat el să semneze orice act, or fi toți blat și speriați, cred procurorii, dar să dovedească asta!

Totuși, cînd discutăm despre zeci de oameni care știu cum s-au derulat lucrurile, de peste 5 ani de cercetări, interogatorii și procese, e imposibil să nu găsești, ca procuror, o cale să afli adevărul. Care, apropo, e rolul tău esențial în calitate de om al legii.

Ca procuror, decelează, în colcăiala aceea stat – privat – Partidul Conservator care e rolul fiecăruia! Faptele descoperite sînt, pentru unii dintre cei inculpați, grav-savuroase, pe unele le-am remarcat și le-am publicat azi, munca voastră devenind astfel vizibilă, dar care sînt faptele nedescoperite?

O combinație între egoul procurorilor, lipsa reală de mijloace și carențele de competență, de care nu sînt scutite nici o meserie, face ca uneori Parchetul să nu poată dovedi ceea ce afirmă. Dacă ne gîndim și că ar trebui să dovedească dincolo de orice dubiu, lucrurile se complică de-a binelea.

Și mai e ceva, valabil, poate, și în cazul ICA și, sigur, în altele. Îmi povestea un avocat, din alt dosar, că procurorul i-a zis clientului său, un ziarist: ”Păi e la latitudinea mea dacă fac așa sau așa!”.

Adevărul e că procurorul acela a uitat ceva esențial. Faptul că aproape întreaga putere a justiției se condensează în faza urmăririi penale în mîna lui, reprezintă și o obligație imensă în ceea ce-l privește. El trebuie să-și  echilibreze atitudinea în funcție de această realitate delegată lui de natura democratică.

Altfel spus, pentru că procurorul exercită temporar o putere care nu poate fi cenzurată, e nevoie ca el să fie propriul cenzor! Dacă nu, el greșește și instanța îi dărîmă acuzațiile. Eu pot fi rău, nedrept, pot să fac acte de bravură atacîndu-mi patronul sau pot să fiu laș în fața lui, pot să am crize de narcisism sau pur și simplu pot sta într-o stare în care-mi fac doar profesia, fiecare e liber să creadă ce vrea, dar un procuror, nu!

Indiferent ce se va decide pînă la final în procesul lui Dan Voiculescu, am încredere în justiție.

Dar, am mai scris-o, am încredere în justiția care acționează ca pavăză între om și instinctele mulțimii. Cred în justiția care ne apără pe noi de propriile noastre prejudecăți. Dacă a comis o infracțiune, Voiculescu să plătească pentru asta, nu pentru că e puternic, bogat și antipatic. Știu că el crede că e simpatizat. Dar nu e.

Nu că eu aș fi.