Dinu şi situaţia de la Mangalia

marți, 10 iunie 2008, 2:13

Camera de protocol a Televiziunii Române. Dani Coman şi Cornel Dinu caută o telecomandă. Mai sînt cîteva minute şi începe România – Franţa. Sonorul ambelor televizoare e dat la maximum pe emisiunea electorală de la TVR 2. Subiectul: lupta politică de la Mangalia.

Coman reuşeşte să comute un televizor pe meci. Grupul de consilieri dobrogeni, aflat în partea opusă a sălii, se băşică. Sînt tineri, bărbaţi, nici o problemă că nu le place fotbalul. Problema e că singurul zgomot pe care-l acceptă e cel al strigătelor din studioul electoral.

Începe cursa înarmării decibelilor, fiecare cu propriul televizor. Jumătatea microbistă a sălii apasă pe buton. Se aude vuietul tribunei de la Zurich, în aşteptarea echipelor. De partea cealaltă, consilierii din Mangalia nu se lasă. Îşi dau şefii tot mai tare! E ca în scena frizeriei din „Dictatorul” lui Chaplin, cînd Hynkel şi Napaloni, personaje fictive după Hitler şi Mussolini, îşi ridică succesiv scaunele ca să-l domine unul pe celălalt.

Jucătorii se strîng  la mijloc, e momentul despre care Procurorul mărturisea într-o carte a lui Nea Vanea că „mă podidesc lacrimile de cînd am intrat pe Wembley”.

Chiar înainte de intonarea imnurilor, Dinu nu se mai stăpîneşte. Se lasă pe spate, în stilul său elegant şi arogant, şi le strigă vecinilor de sală: „Măi băieţi, mai e ceva de furat la Mangalia?”. I se întorc feţe lungi şi un răspuns îngăimat: „Da, domnu’ Dinu”. „Bine, măi, păi atunci, organizaţi-vă!”.

Alături de Coman, se ridică şi pleacă să vadă meciul în studio. „Aşa fumez mai puţin! Deşi nu mai contează. Oricum nu mai e nimic de făcut”, le presară celor de pe hol.